Pentru un privitor de rând care urmărește criza Greciei de departe poate fi foarte ușor să-și dea cu părerea, la o sămânță și un pahar de bere: grecii au fost împrumutați iresponsabil, au cheltuit banii și mai iresponsabil, acum nu vor să-i dea înapoi, de fapt nici nu mai sunt capabili, iar creditorii lor, în special cei germani, nu au pic de milă și îi execută silit. În funcție de preferințele personale, unii vor înclina să aibă simpatie față de greci, alții vor aplauda intransigența germanilor.

Toată lumea însă ar trebui să cadă de acord asupra unui lucru: într-o țară în care prețurile sunt cam la fel ca în Grecia, dar pensionarii n-au nevoie să stea la cozi la ATM-uri pentru a-și scoate 60 de euro pe zi din pensie (ar rezolva „problema” în maximum 2-3 zile, pensia medie din România fiind de mai puțin de 200 de euro), situația din Grecia ar trebui să fie o lecție de „așa nu”. Cu atât mai mult cu cât noi am trecut deja în ultimii 30 de ani prin trei perioade de austeritate mult mai profunde decât ce încearcă grecii acum, cu efecte catastrofale asupra nației.

Prin ce ne deosebim noi, în bine, de greci? În afară de faptul că am reluat timid creșterea economică pentru că am fost copii ascultători și nu ne-am putut face de cap față de europenii care ne dau banii, prin nimic. Suntem încă mult mai săraci, mult mai corupți, mult mai puțin productivi și în general avem o țară mult mai prost pusă la punct din toate punctele de vedere decât Grecia – de la infrastructură la servicii, de la educație la sistemul de sănătate și așa mai departe. Iar asta este în continuare o mare, mare problemă.

Aderarea țării noastre la Uniunea Europeană a fost făcută din rațiuni geo-strategice și politice, iar nu în primul rând economice, ar trebui să ținem minte asta. Da, din punctul nostru de vedere am primit bunăstare economică așa cum n-am fi fost în stare să avem dacă rămâneam în afara Uniunii (datele economice pe ultimii 10 ani arată foarte clar acest lucru, cu criză cu tot). Dar din punctul de vedere al europenilor, piața de desfacere pe care au „cucerit-o” nu e chiar atât de importantă pe cât am vrea noi să credem. Marele beneficiu cu care s-au ales, în ciuda orăcăielilor care se mai aud uneori din partea unor politicieni populiști și xenofobi de acolo, a fost mâna de lucru ieftină care le-a hrănit sângele economiilor, milioanele de români apți de muncă emigrați în economii care aveau neapărat nevoie de competitivitate pe plan internațional și de muncitori capabili să-și coboare condiția umană sub nivelul celei considerate a fi acceptabile de către nativi. Până la urmă, marele salt al acestor economii se datorează și faptului că au absorbit populație și au găsit noi piețe de desfacere, în același timp în care țările mai slabe au pierdut populație activă și au devenit piețe de desfacere.

 

Apoi, au putut deschide într-o țară cu costuri mici o sumedenie de facilități de producție – din păcate nici pe departe câte ar fi putut deschide dacă și guvernanții noștri și-ar fi făcut treaba, și au putut finanța construcția unei infrastructuri care va ajuta foarte mult comerțul întregului continent – chiar dacă, și în acest caz, mișcarea autorităților române a fost și este una extrem de lentă. Orice am spune, în relația cu România, ambele părți au avut mult de câștigat, iar disciplina financiară și legală pe care ne-o impune Uniunea Europeană este singura cale prin care o țară ca România, aflată mereu în mijlocul faliilor de putere dintre marile puteri europene și marile puteri asiatice, poate prospera. Sau chiar exista.

Dar în cursul acestei nopți s-au adâncit niște falii care vor defini, din păcate, ceea ce va ajunge să fie Europa Unită în următorii zece ani. Să ținem minte că Uniunea Europeană nu este o federație clasică – bugetul central este mic, iar pârghiile prin care republicile autonome pot fi aduse la ordine sunt încă slabe. Interesele naționale încă primează, iar asta e valabil indiferent că vorbim de „motoarele” Uniunii (Germania, Franța, Marea Britanie, Italia etc.), sau de țările mici dar extrem de importante în această uniune. Nebunia creării unei monede unice fără a avea bine puse la punct și mecanismele dure de disciplină fiscală a dus exact la problema cu care se confruntă acum Grecia – ori renunță la suveranitatea sa într-o mulțime de domenii, ori dispare ca națiune europeană pentru următorii 20 sau chiar 30 de ani.

În mod normal, nu ar fi trebuit să se ajungă la această extremă. Se presupunea că politicienii fiecărei țări vor fi atât dominați de ideea unei comunități europene, cât și că vor respecta regulile unui club select, până la urmă. Se presupunea că populațiile din fiecare țară înțeleg beneficiile generale ale unei comunități europene și că nu vor mai cădea în capcana naționalismului și a xenofobiei. Se mai presupunea că deficitele comerciale ale economiilor mai slabe (precum cele ale Greciei) vor fi cumva nivelate de fondurile europene nerambursabile oferite în primul rând din taxele țărilor mai bogate, precum și din împrumuturile cu dobânzi foarte bune pe care aceste economii mai slabe urmau a le folosi în interesul dezvoltării durabile. Aportul de populație și deschiderea piețelor era, practic, răsplătit, de fondurile care urmau să dezvolte țările respective, în sine sensibil mai mari decât deficitele comerciale în raport cu țările bogate.

Greșit, greșit, greșit, grexit.

Politicienii fiecărei țări sunt din ce în ce mai dispuși să ignore realitățile economice ale bunăstării generale datorate Uniunii Europene (și uniunii monetare, pentru majoritatea țărilor în care politicienii nu și-au bătut joc de economie), sunt din ce în ce mai porniți să ignore regulile atunci când economia proprie are de suferit și sunt din ce în ce mai neîncrezători în profitul pe care l-ar obține pe plan politic și economic dacă ar susține în continuare economiile mai slabe, care „îi țin pe loc”.

E ca și cum bucureștenii ar refuza să mai susțină din taxele lor județele limitrofe, din care au absorbit populația activă, pe motivul că-i costă nemunca acestora, în timp ce autoritățile locale din aceste județe ar fi incapabile să folosească fondurile venite de la centru pentru a-și dezvolta județele. Ah, stai, asta se întâmplă deja, în parte…

Marea problemă e că (aproape) toată lumea are dreptate. Țări precum România, Bulgaria, Grecia, chiar și Ungaria nu au niciun fel de șansă în afara unei Europe Unite, iar pe termen mediu chiar și în afara unei uniuni monetare. Pur și simplu forțele globalizării le vor distruge în bucăți – vor aspira tot ce mai era de aspirat din forța de muncă aptă și competentă, vor limita puternic forța lor economică regională, vor monopoliza tot ce e de valoare și vor menține într-o perpetuă stare de asistență socială restul populației neproductive.

Dimpotrivă, o uniune europeană mai puternică, federalistă, în care deciziile sunt luate de către un corp central cu puteri reale și suverane, este singura cale prin care Europa, ca entitate, poate supraviețui economic pe plan global. Cel puțin așa stau lucrurile în momentul de față. O Europă care continuă să considere că țările componente sunt în același timp independente dar au o monedă comună nu va face altceva decât să se dezintegreze. O Europă mai „laxă”, în care țările componente simt mereu nevoia evoluției individuale, nu poate rezista nici ea prea mult.

Așadar, singura soluție este cea predicată de către austerii germani: coordonarea centrală a economiilor locale, de către tehnocrați care au dovedit deja că sunt în stare să aducă bunăstare durabilă, și care au un sprijin politic suficient de puternic pentru ca întreaga construcție să fie una democratică.

Din păcate, germanii și nordicii nu sunt deloc dispuși să-și asume în continuare și costurile aparente. Iar comunicarea este una deja otrăvită, din toate părțile. Britanicii fac de mult timp piruete, sentimentele antiunioniste sunt puternic în creștere în țări precum Franța, Spania, Italia, Germania, iar crearea tocmai în acest moment a unui nou tratat care să unească și mai mult Europa – adică singura soluție pentru continuarea existenței proiectului european – este pur și simplu imposibilă.

Revenind la ale noastre. Mai avem doar puțini ani la dispoziție în care să folosim fondurile europene nerambursabile pentru a crea premizele unei dezvoltări durabile. Dar dacă în loc să facem asta (și e vorba de zeci de miliarde de euro!) guvernele se vor preocupa, după modelul grecesc, să mărească salariile unui aparat de stat nereformat, să încurajeze o economie care crește preponderent din consumul de marfă de import, să limiteze investițiile și să se împrumute pentru a-și hrăni clienții politici, atunci să nu credem că vom fi scutiți de consecințe. Aproape că ne-am dori ca România să fie guvernată din Germania, așa cum se va întâmpla, practic, cu Grecia, dar să nu credem că asta ar aduce numai lucruri bune – nicidecum, pentru că așa cum am mai spus, fiecare țară își vede din păcate în continuare de interesul propriu.

În Europa are loc un cutremur masiv, care are toate riscurile să devină unul devastator, în special pentru țările cu economii firave. Să fim atenți să nu ne rupă nu doar cârjele, ci și gâtul.

Tagged with:  
Share →

One Response to Ziua în care Europa s-a oxidat puțin

  1. Anonim says:

    Cu tot respectul, nu sunt de acord cu afirmatiile lui: Grecia este cea mai corupta tara din UE, conform unor statistici Eurostat ce le vazusem acum cateva saptamani! De asemenea, productivitatea greceasca nu e peste cea romaneasca. Traiul mai bun si PIB-ul mai mare se datoreaza acelor bani imprumutati care au alimentat consumul etc etc.

    Grecia in ultimii 35 de ani nu a avut NICIODATA deficit bugetar mai mic de 4%.

    Insa media a fost undeva la 7-8% pe an, iar in 2009, in criza, ajunsese la 15%. Acea diferenta a fost acoperita mereu din imprumuturi care au sustinut consumul….ceva in genul epocii Tariceanu….si am vazut cat de stabila a fost acea crestere economica!

    PIB-ul PPP (Power Purchasing Parity) e in Grecia cam la fel cu cel din Romania!

    Evaziunea fiscala in Grecia e muuuult mai mare ca in Ro: Romania aduna in jur de 30% din PIB la buget, pe cand Grecia nu a adunat niciodata mai mult de 22%, in umulti ani fiind undeva la 10%.

    Infrastructura greceasca a fost construita dupa 30 de ani de apartenenta la Uniunea Europeana, facuta in totalitate cu bani grei primiti de la UE, mult mai multi decat primeste Romania acum!

    Ar trebui sa tinem cont si de faptul ca si Grecia a fost primita in UE tot din cauza pozitiei strategice, si nu pentru performantele ei economice deosebite! tongue emoticon Doar ca asta s-a intamplat in 1981.

    In plus, exporturile romanesti au valoare DUBLA fata de cele grecesti. Adica exportam mai mult ca grecii, si exportam lucruri mult mai variate decat ei!

    In concluzie, daca s-ar fi pompat si in noi timp de 35 de ani cateva sute de miliarde de euro, cu toata coruptia de la noi, am fi fost si noi cel putin la nivelul lor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card