Ce mai freamăt, ce mai zbucium: publicarea unor norme referitoare la recrutare (altminteri, foarte normale, dar distorsionat raportate de presă, nu, nu e chemat nimeni la război) a trezit, în sfârșit, interesul românilor tineri despre ce se întâmplă la doar 300 de kilometri de granița noastră de est. Dar nu așa cum v-ați fi așteptat, pentru că aburii toxici ai războiului nu mai sunt (din fericire) în stare să farmece o generație crescută în puf, ci dimpotrivă, cu iscarea unui fel de concurs de soluții de fugit din țară în caz că te cheamă la oaste.

Lăsând la o parte anacronismele incredibile pentru Europa lui 2014 (recruții nu sunt altceva decât carne de tun într-o epocă în care soarta războiului se decide, electronic, la sute de kilometri depărtare, moartea vine din aer, iar o confruntare convențională între trupe NATO și trupe rusești iese din discuție), nu pot să nu remarc un lucru: individualismul exacerbat care gripează de două decenii societățile prost dezvoltate din Est riscă să le și sugrume. Iar noi, în România, nu facem excepție – e suficient să te uiți la implozia statului ucrainean, de care aproape nimănui nu-i mai pasă, și să înțelegi că violurile repetate ale clasei politice și economice asupra unei țări nu pot rămâne fără urmări. Iar urmările, din păcate, nu se uită niciodată la indivizii care țin morțiș să fie neutri, nu, ci îi omoară la fel de abitir ca și pe cei care decid să lupte cu arma-n mână.

Nu e vorba aici de a te mai decide dacă lupți și omori sau nu în numele țării în care te-ai născut. Nu e vorba aici nici măcar de a ține partea vreunui politician sau a altuia, de a fi fanul sau dușmanul unuia sau altuia. Ci e vorba de o schimbare mai profundă în societate, una care care se remarcă prin foarte multe semne, schimbare care aduce cu ea câteva lucruri bune (absența naționalismului găunos și respingerea conformismului impus fiind unele dintre ele), dar și o sumedenie de probleme.

Care semne? Păi uitați-vă online și le veți vedea. De la selfie-uri la bloguri, de la facebook la twitter, azi fiecare își varsă universul său interior (și exterior) pe câte o tarabă, indiferent că are ceva de spus sau nu. Însă, tocmai pentru că suntem ca la o piață, prea puțini sunt interesați de dialog, iar mai toată lumea e interesată de monolog. De ce? Tocmai din cauza individualismului dus la extrem. Nu mai e loc pentru ceilalți, ci doar pentru Tine, cu T mare, de la Tumnezeu.

Moda selfie-urilor va trece, dar va și rămâne în istorie drept semnul marcant al unei generații – atât de îndrăgostită de sine, atât de egocentrică și de individualistă, încât se grăbește să ocupe întreg spațiul unei poze, un instantaneu pe care și-l face sieși, singură. Nici aici nu mai e loc de nimic în poză în afara individului care execută poza. Iată-mă, sunt eu, admirați-mă, dați-mi like. Și share, dacă se poate.

Nu că selfie-urile – autoportrete făcute cu o cameră foto, de obicei de la telefon – ar fi de ieri sau de azi, căci ele există tot cam de când există și fotografia, dar faptul că sunt la modă, că au devenit mainstream, că se extind la adevărate evenimente sociale, nu e decât un semn al modului în care se raportează generația actuală la lume.

Selfie-ul este, în fond, ceva nevinovat. Mai puțin nevinovată este însă nepăsarea cu care o generație întreagă își duce viața. Pentru că această îndrăgostire de sine, acest egocentrism, acest individualism exacerbat nu rămân fără urmări, ele se manifestă extrem de puternic într-un cadru care nu prea funcționează prin atomizare. Da, la organismul social mă refer, fie el micro (sat, scară de bloc, bloc, firmă) sau macro (cartier, oraș, județ, țară).

Obsesia pentru „eu îmi văd de-ale mele, nu mă interesează ce fac alții și să nu-mi spună nimeni ce să fac” nu e o simplă modă, e un stil de viață tot mai des întâlnit. Normal, ar fi de minune dacă n-ar trebui să ne intereseze ce fac alții, atât timp cât ei ne-ar lăsa în pace. Ar fi, într-adevăr, formidabil dacă tot ce ar trebui să faci ar fi să-ți faci orele de lucru, să-ți plătești taxele și să nu dai în cap la oameni, primind drept recunoștință dreptul de a-ți vedea de ale tale separat de ceilalți și lăsat de ei în pace. Să fii o insulă înconjurată de ape calme. Dar lucrurile nu funcționează deloc așa.

Nu funcționează nici pe stradă, unde sunt destui care aruncă gunoaie pe principiul „plătesc taxe, să vină ăia și să curețe”, nici în firme, acolo unde obsedații de carieră distrug echipe și companii întregi, nici acasă, acolo unde accentul pus pe EU este principala problemă a destrămării căsătoriilor. Sătui să tot facă lucruri pentru alții, oamenii de azi se aruncă spre ei înșiși cu o disperare soră cu depresia. Goi și lipsiți în general de pasiuni, acești zombi cărora le plac multe lucruri dar care nu știu să iubească mai nimic încep treptat să formeze o altfel de societate, una care nu poate rămâne în picioare, tocmai pentru că nu este, de fapt, o comunitate.

Sunt și câțiva frumoși nebuni care luptă, însă, pentru comunitate. De obicei sunt luați la mișto, alteori sunt calomniați, de cele mai multe ori ne supără. De ce au dat ăia în judecată Primăria pentru niște case vechi și demodate care oricum trebuiau demolate? Ce atâta insistență pentru respectarea legii? De ce vor fetele alea zărghite să găsească adoptatori pentru câini, când putem omorî toate javrele astea? De ce țipă ăia pentru respectarea mediului unei comunități, când ar trebui să tacă și să nu facă jocul altor interese? Ce tot vor ăia cu credința lor, să stea la ei acasă. Ce tot insistă ăia pentru Europa, să ne lase-n pace! Și așa mai departe, pe nenumărate domenii ale umanității. Nu știu dacă există vreo altă țară în care ONG-urile, singurele din România care se mai preocupă cumva de comunitate, să fie atât de calomniate și puse la zid, drept adevărați dușmani ai unei societăți tot mai puțin interesate să rămână împreună.

Vedeți voi, aici este o problemă care riscă să ne descompună ca societate: mentalitatea că „plătesc taxe, în rest să mă lase în pace”, neimplicarea în comunitate, credința că la capătul banului luat cu forța de către stat sau dat cu scâbă de patron se oprește și datoria (oh, ce cuvânt!) ta către cei din jurul tău, graba cu care te pui pe tine însuți pe un piedestal, toate astea nu rămân fără urmări. Înainte de a-ți păsa de stat, ar trebui să-ți pese de cei din jurul tău. Și atunci, ce minune, s-ar putea să vezi că începe să le pese și lor de tine. Iar apoi să faceți chestii incredibile împreună. Asta înseamnă comunitate, iar comunitatea asta e mai importantă decât noțiunile statale demne de secolul XIX.

Însă atunci când individualismul tău se lovește de conformismul impus prin forța militară și pumnul unei dictaturi, ești complet naiv dacă speri că vei scăpa, indiferent unde te vei ascunde. Pentru că toată zona asta crescută strâmb într-o pseudo-democrație pseudo-capitalistă este mult mai ușor de cucerit prin distrugerea comunităților și a instituțiilor acestora decât prin forța armelor.

Ești liber să fugi oriunde vrei din calea războiului, ba chiar lumea ar fi un loc mult mai bun dacă nimeni n-ar mai asculta de președinții și generalii puși pe crime, însă din păcate viața reală nu funcționează așa. Până la un presupus și improbabil război, trebuie să trăim, vrem, nu vrem, unii cu alții. Iar asta înseamnă să deschizi ochii și să înceapă să-ți pese de cei din jur.

Pentru că altfel, în individualismul tău, te vei război cu ceilalți tot mai des: mărturie o stau toate injuriile și luptele între pseudo-anonimii de pe net, precum și în lipsa totală de dialectică din discuțiile unor oameni cufundați în propriile telefoane, făcându-și selfie-uri.

Selfie-uri cu abur.

Tagged with:  
Share →

3 Responses to Selfie cu abur

  1. huzaru-kultural says:

    Interesant :)
    Vorbesti de dialog si pe aici comenteaza …vantul

  2. Ionut Popescu says:

    Cel mai bun articol pe care l-am citit in luni de zile

  3. Vadim Vararu says:

    Bun articol. Din pacate totul e intradevar asa. Mie nu imi place cand oamenii fotografiaza careva locuri frumoase cu sine in prim plac. Parca ar vrea sa arate ca locul e frumos, dar, ca atare, vrea sa se arate pe sine in acel loc :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card