E atât de cald la ora amiezii lângă Bran, încât ai putea crede cu ușurință că ești în Dubai, dacă n-ai deschide ochii și n-ai vedea peisajul alpin care-ți taie răsuflarea. Răsuflarea pe care abia ți-ai recăpătat-o după cele aproape patru ore pe care le-ai făcut cu mașina de la București până aici, în mijlocul săptămânii, mai mult stând într-o coloană interminabilă de mașini încinse de soare și de nervi pe Valea Prahovei. 180 de kilometri pe care ar fi trebuit să-i faci într-o oră și jumătate…

Te uiți atent la mașină, pentru a vedea dacă nu cumva s-au distrus roțile pe drumul european care vine dinspre Râșnov și care seamănă mai degrabă cu un șarpe de asfalt năpârlit, parcurs zilnic de mii de camioane care transportă marfă între Ardeal și Țara Românească și care n-au voie prin Valea Prahovei, dar și de mașini pline de familii care vor să simtă un pic răcoarea muntelui sau doar să traverseze munții spre mare.

Mașina pare să fi rezistat, așa că te bucuri timp de câteva ore de compania unor copii de liceu defavorizați care tocmai termină o săptămână de tabără în care au învățat ABC-ul unor meserii, dar și lucruri mai profunde, cum ar fi să aibă încredere în sine și să nu se considere cetățeni de mâna a doua, chiar dacă vin din satele și orășelele sărace ale Prahovei. Toate astea, pe banii unei companii private, care putea foarte bine în schimb să-și trimită în croazieră pe mare directorii, nu să-i aducă să stea aici cu copiii și să le vorbească despre dezvoltarea personală în mijlocul verii.

Ai fi vrut să dai o fugă și spre Viscri, acolo unde britanicii încearcă să-i convingă pe localnici să nu distrugă ce au primit de la generațiile precedente, sau spre satele Haferlandului, din sudul Sighișoarei, acolo unde sașii se întorc acasă pentru a încerca să mai salveze ce mai e de salvat din ce au construit strămoșii lor acolo timp de secole și a fost distrus în doar două decenii. Câteva companii private încearcă din răsputeri să investească în zonă și să convingă cumva românii și romii din zonă să se angajeze și să-și dezvolte comunitățile locale. Deocamdată fără succes, dar nemții nu se lasă. Așa că acum se concentrează pe tinerii care încă n-au ajuns la maturitate, care nu au același dispreț față de muncă și mai ales față de a învăța o meserie nouă. Din nou, și acolo vei da de directori de mari companii, care preferă să-și petreacă vacanța împlinind un rol social pe care și-l asumă din dragoste față de niște valori greu de priceput de actualii localnici. Și ei puteau să stea la soare pe o plajă din Florida sau Portugalia, dar ceva nebunesc îi animă să vină aici, an de an.

E o luptă donquijotescă, pentru că morile de vânt de aici au dispărut și au fost înlocuite de copii care trag la căruță, semnul cel mai crunt al sărăciei lucii. Le vezi, totuși, o licărire de speranță în ochi atunci când sunt băgați în seamă de oamenii bogați care vin de la oraș să îi educe, nu să-i trateze ca pe niște cerșetori, iar dacă privații ar fi ajutați cumva și de autorități, poate că lucrurile s-ar mișca puțin…

Știi deja că nu ai suficient timp, pentru că, deși zona e la 100 de kilometri depărtare, ai face alte trei ore până acolo, din cauza infrastructurii. Așa că alegi să nu o iei spre București nici prin Câmpulung, ca să nu-ți rupi mașina pe asfaltul distrus al unuia dintre cele mai frumoase drumuri europene, și nici să te întorci prin Valea Prahovei, ci apuci spre Cheia, drumul recomandat de autorități celor care vor să meargă în regim de croazieră cu TIR-urile spre și dinspre Transilvania. Pe aici, ai de parcurs 230 de kilometri, dar afară e incredibil de frumos, treci și prin câteva ploi de vară, aerul de munte se răcește de la 35 la 18 grade, iar tu te feliciți că faci o croazieră prin vara lui 2015 într-o Românie care…

Care stă la nenumăratele semafoare de pe drumul spre Cheia, rupt în mai multe locuri și aflat în lucru în plin sezon turistic. Camioane după camioane, turiști rătăciți în mașini pline ochi de bagaje, câini vagabonzi slabi-morți, gropi adânci și șantiere care se mișcă cu viteza melcului. Așa cum o faci și tu, dar fără să mai ai chef să mijești ochii la peisaj prin norii de praf dimprejur. Cinci ore jumătate mai târziu, ajungi în sfârșit în București, la timp pentru a da piept cu traficul de seară, mai relaxat, de pe o Centură care arată exact așa cum a gândit-o regele Carol acum o sută de ani, dovadă că românii știu totuși să prețuiască și ruinele…

Te gândești câte locuri de muncă în infrastructură ar fi reușit să creeze statul pe acest traseu, locuri de muncă justificate economic, la câte locuri de muncă în turism s-ar mai crea dacă s-ar ajunge aici ușor cu mașina sau cu trenul, la câte ore nu s-ar mai pierde în blocajele interminabile dar și la câte vieți nu ai mai vedea că rămân la nivel de cruci lângă drum. Nu, nu prin aruncarea pe geam a opt miliarde de euro, ci doar prin investiții decente, făcute cu cap, așa cum tot privații insistă că s-ar putea face dacă s-ar respecta regulile europene.

Dar te poți declara fericit. Ai reușit să scapi cu viață din încă un drum prin România, iar asta e deja o realizare. Ai putut vedea cum companiile private reușesc, prin implicarea socială, să sprijine comunitățile locale să se formeze, să evolueze, să se adapteze la secolul XXI. Cum vibrează țara asta chiar în miezul verii, când și gândului îi e cam lene să mai existe. Cum, fără să fie nevoie de miliarde de euro, ci doar de atenție și de fonduri mici dar orientate eficient, poți crea acea Românie capabilă să se întrețină singură și să crească de la un an la altul.

Alții nu sunt însă la fel de norocoși ca tine atunci când aleg să facă o croazieră prin România – fie ea de plăcere sau de afaceri. Se moare pe capete pe drumurile românești, iar cele câteva zeci de elevi săraci ajutați de companiile private nu reprezintă prea mare lucru față de sutele de mii de elevi care puteau fi absorbiți de un învățământ profesional care să-i ajute să învețe meserii, distrus între timp de autorități. Te bucuri la cele câteva case renovate cu eforturi foarte mari din afară, dar nu poți să treci cu vederea sutele de case care stau să cadă, semn nu doar al sărăciei, ci și al unui dezinteres major față de orice înseamnă muncă al celor care le locuiesc azi. Te gândești la statul român care răsplătește în continuare atât nemunca, dar și natalitatea sporită a celor care preferă limita de jos a subzistenței și te mai gândești și că guvernanții nu s-au gândit vreodată să stea, precum directorii unora dintre marile companii românești, și să-și petreacă vacanța în mijlocul copiilor defavorizați.

Dubai, Florida, Portugalia, Alpii, toate destinațiile astea sunt mult mai interesante decât o vacanță neaoșă, unde mai pui că acolo te poți întâlni oricum cu suficient de mulți români care spală podelele vaselor de croazieră sau fac alte munci umile refuzate de localnici, pe bani puțini. Sunt, de multe ori, chiar părinții elevilor educați în România pe banii companiilor private, cei care au fost obligați de sărăcie să fugă în Vest pentru a câștiga banii de o pâine. Iar dezinteresul trecut, actual și viitor al autorităților române față de acești oameni și de generația următoare de români care crește fără părinți este cutremurător. Singurul lor interes este, mai nou, să le interzică dreptul la vot, pentru ca această crimă prin care România a pierdut trei milioane de cetățeni să fie completă.

E cald, atât de cald în vara asta. Aproape că ți-ai dori ca unii dintre cei plecați să rămână acolo, într-o croazieră perpetuă. Sau să vină înapoi aici, dar la răcoare.

Tagged with:  
Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card