Cineva a avut un vis. Nu știu când, dar l-a avut. Se făcea că România e o țară în care-și dau mână cu mână asistații social cu morții-vii , politicienii corupți cu pușcăriașii, popii avizi de bani cu funcționarii fără niciun Dumnezeu, profesorii analfabeți cu golanii de bani gata, maneliștii cu intelectualii putred-rafinați și așa mai departe. Și toți ăștia dansau și chiuiau, cocoțați în spatele unor pricăjiți care îi duceau pe umeri, câte trei de cârcă.

O țară frumoasă, în care poți viola și ucide o copilă fără prea mare stres, căci vei ieși din pușcărie după doar câțiva ani, să se mai aerisească închisorile. În care poți să-ți faci lacom credit cu buletinul, că-ți plătește statul ratele. În care dacă cu patru mâini furi iar cu una dai la săraci ești în regulă și meriți să fii grațiat, iar dacă mângâi prea mult o pisică salvată ești dat afară din serviciu. În care dacă te duci să salvezi viața unor oameni ești lăsat să mori ca ultimul nimic, dar dacă ți-ai petrecut viața îmbuibându-te și călcând pe cadavre, ești înmormântat cu onoruri de stat, doar ai avut talent la poezie…

Cineva a avut acest vis, în care câteva milioane de amărâți muncesc de le sar capacele să producă, să construiască, să programeze, să le facă viața mai bună altora, să informeze și, în general, să facă tot ce pot ei pentru a-și face o viață mai bună prin forțe proprii, în timp ce de trei ori mai multe milioane stau liniștiți acasă pe banii primilor, votând mereu cu cine trebuie, cu cine dă mai mult din buzunarele primilor.

E un vis în care ne trezim, uneori, ca într-un coșmar de care nu putem scăpa. Oriunde privim, nu avem scăpare, căci pe noi nu ne iartă nimeni nici de datorii, nici de rate, nici de taxe, nici de anii de pușcărie de la nouă la șapte zi de zi, săptămână de săptămână, an de an. E drept, suntem lăsați să ne facem plimbarea zilnică, fie înghesuiți în autobuz sau metrou, fie blocați între alte mii de mașini de condamnați pe viață. Suntem mânați frumos, ca într-un mare experiment social, să credem că dacă avansăm, dacă urcăm în carieră, dacă muncim mai mult, dacă învățăm mai mult și dacă suntem mai buni vom ajunge să ne eliberăm din această rutină ca un malaxor, însă nicio grijă, cum scoatem un pic capul din hârdău, cum sunt zece mâini care să ne bage la loc.

E adevărat, unii au scăpat din acest vis, treziți fie de bâtele minerești de acum aproape un sfert de secol, fie de momentele-cheie în care și-au dat seama că dacă nu se trezesc la timp vor cădea într-o comă fără de sfârșit. O duc rău, în alte zări, rău de tot – poate pentru că acolo, dincolo, mai la vest, toate lucrurile care îi sufocau aici sunt mult, mult mai puține, iar lucrurile care le permit să se afirme, să-și trăiască viața cum se cuvine, mult mai multe. Rău de tot o duc, fir-ar să fie!

Atunci când se forma națiunea asta, noi n-am avut un motto sub care să ne unim. N-am avut un vis la care să facă referire o sută de ani mai târziu un Martin Luther King – n-am avut nici din ăsta, s-a dat doar unul. Visul nostru a fost de fapt unul al elitelor vremii – să ne unim, și-apoi mai vedem noi. Și a fost posibil doar dintr-o foarte fericită conjunctură. Însă nația asta nu s-a clădit cu o viziune, nu s-a structurat pe o strategie, nu a crescut îndreptată de vreun stâlp călăuzitor, ci s-a răsucit mereu după cum a bătut-o vântul, de-aia a și ieșit atât de strâmbă și chinuită cum arată astăzi.

E chinuită și strâmbă și dureroasă ca un vis urât pentru că noi, cei care îi cărăm în cârcă pe ceilalți, nu am găsit răgazul de a ne cere drepturile. De a ne lua cu forța proprie aceste drepturi. De a ne alege dintre noi – iar nu dintre ei, oamenii care să ne conducă și care să ne reprezinte. De a ne uni. De a ne răzvrăti o dată pentru totdeauna în fața nemerniciei de orice culoare politică. De a spune „până aici!” și a ne organiza în sfârșit pentru a-i da României un vis, unul frumos, unul realizabil, unul în care decidem noi, iară nu ei. În care munca e răsplătită, iar nu nemunca. În care cinstea e ceva normal, nu ceva ieșit din comun. Și în care găsești curajul de a face pasul înainte, fără a te teme că vei fi târât în cea mai josnică hazna cu putință.

Dar din păcate visul, visul ăla urât continuă. Și e timpul să ne trezim din somn, până nu e prea târziu.

Oricum am face asta.

Tagged with:  
Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card