Acum 20 de ani am crezut ca daca zanganim niste chei si daca zdranganim niste chitari va fi destul ca ei sa plece, sa se rusineze si sa ne lase odata in pace, sau macar sa trezim din somn un popor care abia cascase a revolta si se pregatea sa se culce la loc. Credeam ca un lucru atat de mic ne va face atat de mari.

Apoi unii au fugit pentru a-si scapa viata, altii s-au refugiat in orice altceva numai in politica nu, chiar si noi ne-am vazut fiecare de treaba incercand ori sa supravietuim, ori sa crestem destul pentru a intelege, fiind pacaliti iar si iar si niciodata saturandu-ne. Ne-a cuprins un fatalism incredibil si de 20 de ani ne tot plangem soarta. Oare n-ar fi cazul sa ne oprim?

Rastimp tara asta a facut hemoragie de valori si aici au ramas in special ciurucurile, ciocoii si slugile. Ne miram in continuare ca in tara lucrurile merg prost, ca avem o clasa politica (si administrativa!) pe care nu o meritam, ca vecinul de la trei scuipa seminte in lift si ca vecina de la sase isi lasa cainele sa faca pe trotuar in timp ce ea rasfoieste noua editie a Click!…

Pana sa dea toropeala peste noi si sa ne pierdem in vaporii de bere si pronosticurile de fotbal prevestitoare de vacanta, ar merita sa ne amintim ca nimic nu s-a schimbat fundamental in Romania. Poate doar capacitatea noastra de a tolera raul. In rest, toate sunt ca inainte: ei isi vad de treaba, iar noi inghitim. Si inghitim pentru ca nu suntem diferiti de ei. Si inghitim mizeriile lor mari pentru ca si noi avem mizeriile noastre mici. Si multe.

Nu ca ar fi fost altfel in urma cu 100 de ani. Iata ce scria Iorga intr-o carte de calatorie prin Romania anilor 1905-1910: “Pacat numai ca aici acesti harnici gospodari de tara n-au putut da in o suta de ani alta clasa conducatoare decat niste incapabili fara inteligenta si cinste, fara idei conducatoare si fara nici un simt de raspundere”…

E adevarat, el scria asta despre fratii sarbi, insa cuvintele sale la adresa clasei politice romanesti din acea vreme erau si mai dure. Peste ani, asta l-a costat chiar viata, sfarsind macelarit de niste catei legionari (culmea e ca descendentii decerebrati de astazi ai acestora n-au minima decenta de a-si asuma vina).

Avem o adevarata placere a fatalismului, care pe mine ma inspaimanta. De la lucrurile mari (conspiratii impotriva noastra, soarta potrivnica, “ce pacat ca nu ne-am nascut la locul potrivit”), pana la lucrurile mici, dar care adunate sunt mai sufocante decat lucrurile mari. Si fatalismul asta din pacate ne reteaza aripile, aruncandu-ne in permanenta inapoi in mediocritate. Suntem incapabili sa dam sens lucrurilor mici, devenindu-ne astfel imposibil sa dam viata lucrurilor cu adevarat mari.

Un lucru mic: dupa o saptamana de canicula, iarba superba de prin parculetele dintre blocurile din Titan a inceput sa se usuce. Maidanele obisnuite isi cer drepturile. Credeti ca macar vreunul dintre cei care stau la parter sau pe bancutele din respectivele parcuri a scos vreun furtun sa o ude? Credeti ca macar vreo asociatie de proprietari si-a pus problema ca parculetele in care ies locatarii sa scape de vapaie se usuca daca “cineva” nu uda iarba? Mai mult, va dati seama ce scandal ar iesi daca cineva ar lua din apa blocului sa ude gradina?

Un alt lucru mic: am peregrinat astazi prin satele dintre Lehliu si Calarasi, apoi prin cele mai departate de soselele nationale, din aceeasi zona. Mai toate casele sunt ingrijite, au in fata portilor mii de flori, altele legume sau cel putin o iarba frumos ingrijita. Ramai uimit de cat de bine stiu sa-si ingrijeasca si sa-si curete in fata casei, desi nu au apa curenta. Doar putin mai incolo, spre oras, satele devin imputite, prafuite, iar locul florilor si ierbii e luat de gunoaie si caini famelici. In doar 10 kilometri, totul se schimba, iar markerul este acest lucru, altminteri mic: iarba din fata casei.

Din doar doua lucruri mici iti poti da seama de ce ne este atat de greu sa trecem de genunchiul broastei. De la udatul florilor pana la ridicatul unei hartii de pe jos, de la urcatul doar pe partea dreapta a scarilor de la metrou pana la descurajarea cersitului cu copii, de la acordarea de prioritate pietonilor sau celor care ies din autobuz pana la dusul zilnic – toate sunt lucruri mici, mici, dar care nefacute de mii si mii de oameni duc la o mare tara din care tare iti vine sa pleci, cum au facut-o si altii acum 20 de ani.

Asta nu inseamna ca nu putem reusi. Dar inainte de a visa la lucruri mari, poate ca ar trebui sa zanganim mai putine chei si in schimb sa punem mana si sa facem in fiecare zi macar cate un lucru mic. Mic, dar fara de care…

ps. multam lui zoso ca mi-a adus aminte de piesa celor de la Deep Purple. Ni se cam potriveste…

Tagged with:  
Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card