Pinterest cu filme.

Am vazut aseara Habemus Papam. Este un film care promite foarte mult, ofera foarte mult, dar care este tradat spre final de mania lui Moretti de a face misto in loc de a aprofunda o drama profund umana. Nu pot spune mai multe, caci merita sa-l vedeti fie si pentru primele trei sferturi de film in care incremenirea in traditie si ruperea de lume a Bisericii Catolice este privita printr-un caleidoscop care transforma lucrurile care ar trebui sa ne indigneze in ceva amuzant, care nu merita sa fie luat prea in serios.

Moretti insusi explica, la un moment dat, si de ce: “Darwin ne-a aratat ca viata n-are niciun sens. Nu exista rascumparare, nu exista iertare.” Si, fidel acestei concluzii usor eronate (viata are totusi sensul pe care i-l dai tu insuti, chiar daca esti ateu), duce filmul catre un nonsens, catre o nonrascumparare, catre un impas eliberator. Suna snob, stiu, dar asa e. Impasul unora il poate elibera pe individ. Pacat ca Moretti nu a fost mai clar si mai profund, iarasi zic.

Dar nu despre asta doream sa scriu. Doream doar sa scriu ca m-am lasat fermecat de primele treimi de film, ca m-am delectat cu gura pana la urechi de tandra caricaturizare a personajelor care inspira atata teama in alte filme, metaforele ascunse de Moretti fiind pe cat de amuzante, pe atat de puternice (jocul de volei de plaja cu cardinali este o treaba suprarealist de amuzanta, dar si izvor de subintelesuri – si nu e singura scena de asemenea magnitudine). Am ramas putin mirat sa vad cat de rau a fost primit filmul in pustimea de 20 de ani din blogosfera, mai ales cei care s-au apucat – nu stiu de ce – sa faca recenzii la filme. Cumva – nu stiu cum – tandretea si profunzimea lui Moretti le-a scapat complet, plictisindu-i de moarte. Si nu-s putini!

Si mai doream sa scriu ca la fel s-a intamplat in Drive, unde povestea unui pur rolling stone american este desfasurata cu liniste, cu meticulozitate, cu aceeasi profunzime: viata n-are un sens predefinit, lucrurile se intampla, omul este prins in malaxorul evenimentelor care ar trebui sa-l franga cu usurinta insa pana la urma isi poate lasa amprenta – sau, la un nivel mai jos de intelegere, cand vii de nicaieri, cum venea personajul lui Gosling, vei ajunge nicaieri, insa pe parcurs poti schimba in bine – sau in rau – destine. Drive este despre calatorie, nu despre destinatie, iar filmul de arta violent e ridicat la un alt nivel, un nivel care i-a lasat din pacate pe multi tineri amatori de filme gen Transporter cu ochii-n soare (WTF e asta, un film in care nu se intampla nimic?!). Sa le povestesc despre Le Samourai? N-are sens.

Si as mai vorbi de The American, un film pe care l-am descris deja atunci cand l-am vazut – ce zic eu vazut, admirat! Acelasi gen de pelicula, in care trecerea vietii, alegerile gresite facute la un moment dat, impasul mental in care ajungi atunci cand te izbesti de nonsensul vietii, deschiderea armurii tale de samurai atunci cand o intalnesti pe EA si multe, multe altele au fost impachetate intr-o poveste despre un artizan (nu un spion cum au spus recenziile, la naiba!) al mortii, care isi da viata pentru o alta moarte.

Dar e foarte posibil ca, pentru generatia nascuta in anii ’90, acest gen de filme sa fie deja potrivite doar dinozaurilor. Doar celor nascuti pe vremea cand inca mai puteai sa ramai singur cu gandurile tale. Cand puteai inca sa privesti viata trecand pe langa tine. Cand puteai inca sa treci prin viata privind pe indelete. Cand puteai sa stai pe tarm si sa adulmeci vantul, sau pe varful unui munte si sa asculti linistea absoluta. Fara sa te plictisesti. Sa asculti muzica lumii, respirand-o.

Poate ca de-aia exista inca filme si pentru dinozauri – caci inca suntem suficient de tineri pentru a ne mai crea propriile lucruri profunde, propriile filme in care sa ascultam linistea, in care sa intelegem trairile unui personaj mai profund decat ce ne serveste Hollywood-ul de vreo 20 de ani incoace, in care actiunea este doar un pretext pentru o poveste de viata reala, care i s-ar putea intampla oricui. Chiar si filme imperfecte – cum este cel al lui Moretti – ne deschid usa catre trairi pe care din pacate generatia mai tanara vad ca nu le are intr-un mod fundamental. Idem si pentru carti.

Nascuti plictisiti, pentru voi s-a inventat Pinterest. Locul in care lucrurile sunt frumusele, dragute si asepticut impachetate. Si mai ales, multe, multe, multe insirate in toate directiile, nu cumva sa va plictisiti in cele zece fractiuni de secunda in care va uitati la ele intr-un simultan care l-ar face sa paleasca de invidie si pe un mare maestru de sah. Si multe alte site-uri si filme de acelasi gen, in care se intampla multe-multe in fiecare secunda, in care povestea este spusa cu tuse groase, in care totul are o logica inexistenta in viata reala, in care lucrurile nu se intampla ci sunt ordonate frumos de la un capat la altul si sunt servite pe o tava cat mai lucioasa posibil.

Nu ca ar fi un lucru rau. Noi ramanem cu filmele si cartile astea plictisitoare, iar voi va simtiti bine cu celelalte. O singura rugaminte am: daca nu puteti intelege un film, incetati sa mai scrieti despre el. Va faceti in primul rand voua insiva o favoare, caci nu va umpleti de ridicol. OK? :)

Asa e toata lumea fericita. Si draguuutaaaaa….

Tagged with:  
Share →

7 Responses to Nascuti plictisiti

  1. camil says:

    dacă filme precum Drive sau The American sunt de natură să întindă la limită rămășițele de răbdare ale generației ’90, ce să mai zicem de filmele lui Tarkovski sau Bergman…ele se adresează deja Cambrianului :)

  2. zvoner says:

    Tarkovski? La ce echipa joaca? :D

  3. camil says:

    cred că a fost coleg de echipă cu Kubrick :)
    dar dacă ar trebui să joace undeva, presupun că ar fi la Lokomotiv sau Spartak Moscova.

  4. joyflint says:

    Ca sa intelegi lumea, trebuie sa fii deschis cunoasterii.Vaticanul…

  5. johnny says:

    Saptamana trecuta am revazut Stalker. Ramasesem fara recomandari. Multam fain!

  6. bugsy says:

    in week end am revazut “armata celor 12 maimute” si “mici copii”. in seara asta va fi “The American”!

  7. zvoner says:

    @johnny si eu am revazut Stalker, pe care nu-l mai vazusem din ’90-’91. L-am inteles altfel acum :D

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card