Se apropie 1 decembrie. Se simte asta în aer: cum amușini un pic în sus, cum ți se umple creierul de aromele unirii. La balconul de la etajul șase al unui bloc decrepit de pe Nicolae Bălcescu (știți bulevardul, e bucata aia de lângă Inter căreia toată lumea îi spune „Magheru”, deși ăla a fost alt mason, chit că prieten cu Bălcescu, dar divaghez) o băbuță scutură o cârpă de praf. Sub ea, forfota bulevardului, care acum freamătă de vocile a câtorva mii de manifestanți, dar regulamentar, în fiecare duminică, pentru că în rest toată lumea lucrează la corporații verzi. Verzi, dar nu de la frunze…

Puțin mai departe, mașinile sunt nevoite să ocolească – „’r-ar mama voastră de nenorociți cu Roșia voastră în gât!”. E nasol când conștiința tânără și vie a nației îți blochează drumul spre oriunde mergi tu. N-ar putea să protesteze și ei acasă, în fața calculatorului? Sau, și mai bine, la televizor? În fine, chiar mai departe, acolo unde începe de fapt Magheru, un cuplu se sărută, absent la tot zgomotul din jur. Șaormeria din colț îți atrage atenția că ce simțeai tu în nări e de fapt tocătură încinsă de pui, iar fluierele stridente ale Poliției îți aduc aminte că trebuie să circulați, circulați, circulați

bucuresti_2010_55

Te refugiezi online. Online dai de petiții pro. Petiții contra. Petiții anti. Petiții pentru anti. Petiții pentru moarte. Petiții contra vieții. Ștergi petițiile, îți sare la gât un editorialist care te acuză că ești zoofil dacă iubești câinii. Treci și de asta, îți trimite o doamnă bine poze cu animale măcelărite de alți români, „așa să le facă și copiilor lor”, să-ți stea șaorma-n gât. Indignează-te. Încerci să lucrezi, afli că ai fost vorbit de bine de amicii cu care ai respirat același aer acum o săptămână. Asta e, ai intrat în horă, trebuie să joci. Lucrezi o zi întreagă la o analiză, scrii ceva, publici, instant sar zombineții pe tine mai ceva ca-n World War Z (prost film, a se scuti). Ai greșit o literă, imbecilule. Te uiți peste știri, apoi peste comentariile la știri (niște mici războaie de psihopați în sine), apoi peste ce-a mai șeruit ea și el și ei și îți vine să-ți iei câmpii – da, în Azore e soare și cald, da, iată poze cu copilul sfâșiat, iată poze cu copilul măcelărit de asistente, iată poze cu copilul meu jucându-se în parc, era musai să șeruiesc asta, iată-l pe Băsescu violând justiția, iată ce mănânc eu acum, iată-l pe Ponta călcând justiția în picioare, iată un apus de soare, iată-l pe Antonescu. Doarme. Toată lumea analizează, știe mai bine, critică, țipă, țuguie digital din buze. Dă-mi și mie un share la asta, că-ți dau și eu like la pozele alea insipide cu trei filtre suprapuse. Ieși din nou de pe net, ai nevoie de aer, hora asta de popor de mirceabazi avizi de atenție te lasă fără oxigen.

Rahat, plouă și e frig în octombrie, incredibil, ce țară de…

Abia aștept, sincer, să văd horele de 1 decembrie. Încinse de politicieni în fieful lor, cu dansatori îmbujorați si veseli la comandă, sărbătorind un moment atât de îndepărtat în timp încât nici nu mai știm ce înseamnă. Normal, n-o să danseze cu toții împreună, ce mama mă-sii, doar fiecare are hora lui, separată și la distanță sigură de cea a celorlalți. Horă fie, dar să știm și noi. Noi și DNA-ul, cât și zecile de agenți care înregistrează și raportează tot, fiecare către șeful de horă. Șeful lui de horă.

Abia aștept horele astea, să-i văd pe toți grangurii cum își strică pantofii italienești hop la stânga, hop la dreapta, gâfâind din cauza mișcării și a băii de mulțime adusă cu autobuzele, 100 lei pe cap furajat, la naiba, anul trecut erau mai ieftini?! Să-i văd din nou pe români cum se uită la horele astea la TV, moțăind în așteptarea lăturilor lătrate de tonomatele de serviciu, apoi trezindu-se din nou atunci când încep alte hore, cu public care râde, plânge și aplaudă la comandă, de-ar cădea lat de invidie și Nea Nicu. Entertainment.

Căci atât ne-a mai rămas. Într-o perioadă în care tot ce mai avem de făcut, se pare, e să ne sărim unii altora la gât, direct în jugulară, a aștepta hora aia horror care ne amintește în fiecare an cât de tare am greșit în urmă cu aproape 100 de ani când am decis să fim împreună cu alți români în țara asta de nimic, e tot ce ne mai poate salva. Uniți, salvăm. Ne vom bucura atunci, fiecare în hora lui, că suntem români, și că avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită.

Dar vom mai ajunge oare vii până pe 1 decembrie? N-aș crede, după mârâielile, urletele și scrâșnetele din dinți pe care le văd peste tot zilele astea. O imensă haită turbată, nu un popor, asta e ce locuiește în România de ceva vreme. Pare ca și când toate capetele lucide au plecat demult în alte zări și au rămas aici doar idioții, nebunii și clovnii, să danseze împreună, în timp ce-și înfig unii altora cuțite în spate. Și noi printre ei, ca niște păpuși gonflabile într-un magazin de ace.

Hai, gata, că ați citit destul. Puneți-vă inapoi dinții, scoateți-vă ghearele, zbârliți-vă părul și mergeți să mai sfâșiați un român, ca să nu vă sfâșie el pe voi într-un moment nepermis de amabilitate. Vom găsi răgazul să ne adunăm cu toții împreună, peste câteva săptămâni, pe bucăți măcar, în marea horă.

Marea Horror Națională.

Tagged with:  
Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card