Puteam sa-i zic mai pe intelesul generatiei actuale: Facebook, desi pe vremea mea i se spunea Oracol si era completat de toata clasa spre finalul anului, ca sa stim fiecare cu cine e combinat, ce muzica ii place fetei cu ochi albastri sau care e culoarea favorita a baiatului cu parul ca o capita de fan.

Dar nu i-as putea reda intreg intelesul, si anume cronica a timpurilor, iar nu doar o insiruire de ganduri, preferinte, poze si intamplari. Caci iata despre ce vreau sa vorbesc, pe lung (si cu sarmalele in cuptor, asteptand sa se coaca atat ele cat si Globurile de Aur). Cititi cat rezistati, eh… :)

Bunicii strabunicilor mei (si-ai vostri) au trait – uneori si 90 de ani – fara sa lase prea mare lucru dupa ei. Informational vorbind, tot ce mai putem strange de pe urma lor este un nume, eventual si un context (meseria, viciile etc) si atat. Pe masura ce ne apropiem de strabunici, bagajul informational capata volum: ba o anecdota, ba o poveste cap-coada (care probabil a fost inflorita suficient incat sa nu mai aiba legatura cu realitatea)… Despre bunici – daca i-am prins – credem ca stim destule, insa abia dupa ani de zile aflam de fapt ca nu stiam mai nimic, caci viata lor adulta s-a intersectat doar mai putin de 5% cu viata noastra de copii. Si in fine, parintii nostri au suficient de multe secrete pentru a fi uneori cu totul altfel decat am crede noi.

Insa cronica vietilor celor dinaintea noastra – letopisetul, ca sa zic asa – este din ce in ce mai mare pe masura ce ne apropiem de timpul nostru. Daca de la strabunici ne-a ramas eventual o poza ingalbenita de vreme, bunicii au avut deja ocazia sa faca in timpul vietii cateva zeci sau chiar sute de poze. Parintii nostri, la fel. Unii au tinut jurnale (si acum am jurnalul bunicului meu, o delectare de ganduri interbelice de dragoste… catre bunica mea).

Noi am continuat trendul, fie pe diapozitive, fie pe hartie, combinate cu jurnale personale scrise cu pixul pe hartie. Tot acest bagaj informational este insa perisabil, pentru ca e peste mana sa stochezi si sa transmiti mai departe informatii (foto, text, uneori chiar si audio sau chiar video) pe un suport perimat.

Explozia digitala insa schimba complet datele problemei. Ma gandeam deunazi ca am cateva sute de poze de cand eram mic – adica intre nastere si 18 ani. Nu stiu cate, insa cel putin 100 cu mine singur, stranse in albume. Habar n-am cate ar ramane, insa deja benzile de magnetofon pe care eram inregistrati noi copiii recitand poezii sau gangurind fata de parintii nostri s-au pierdut iremediabil. Intre 18 si 28 de ani, adica pana la revolutia digitala, se adauga vreo 2-300 de poze. Majoritatea pe hartie, unele pe diapozitiv. Tot atatea documente ale unei vieti. Jurnale… cine sa le mai pastreze?

De 7 ani incoace insa, fiecare an a insemnat circa 10.000 de poze, dintre care insa – culmea – sub 1% sunt cu persoane (adica noi sau prietenii nostri) in ele. Avem o adevarata manie sa documentam lumea dimprejur de parca n-am mai putea-o vedea niciodata. Avem o foame de a fotografia orice, oriunde si oricand, ba mai nou chiar de a filma tot ce e in jurul nostru, de parca intreg scopul vietii noastre ar fi acela de a transmite, cu ochiul unui reporter sau al unui artist, ceea ce am trait, vazut, simtit si gandit in scurta noastra calatorie. Este o explozie informationala incredibila, stocata insa intr-un mediu cel putin la fel de perisabil precum hartia (si inca pozele pe hartie de acum 80 de ani inca rezista, dar ma indoiesc profund ca blogul personal va rezista si 3 zile in lipsa unor plati facute catre hosting). Suntem ca niste furnicute a caror principala menire este sa isi documenteze cumva vietile extrem de scurte daca sunt privite undeva de mai sus, asa.

Totusi, ne aflam doar la un inceput. La sfarsitul preistoriei individuale (adica a timpului in care viata individului nu era reflectata informational in nimic durabil, in afara cazurilor in care respectivul era o celebritate) si la inceputul istoriei individuale, adica a timpului in care viata majoritatii indivizilor este documentata de catre ei insisi (si partial si de catre ceilalti) prin mii de suporturi informationale: text, foto, video, audio. Twitter-ul ne ofera o privire la cald in gandirea zilnica a individului, in timp ce Facebook ne ofera o privire de ansamblu asupra vietii sale. Mai nou poti urmari asta si prin GPS, de reusesti, cu putin efort, sa afli cam tot ce face un individ in fiecare zi (vezi mania Foursquare). Dar asta nu e nimic pe langa ce se intampla cu cei abia nascuti.

Primesc in fiecare luna de la sora mea cate un calup digital (si stocat in the cloud, pe internet) cu pozele nepotului meu (face un an in curand). Cam 300 de poze per calup. 3-4000 de poze pe an, pentru primul an! 95% cu el in diverse ipostaze. Probabil ca pana la 18 ani va fi acumulat undeva la peste 100.000 de poze, pentru ca de pe la zece ani incolo va incepe sa fotografieze el insusi. Nu mai pun la calcul filmele, caci acestea vor ocupa din ce in ce mai mult spatiu, avand in vedere ca cel mai tare site de socializare din 2021 va fi unul de fluxuri video in timp real, transmise de milioane de camere video mobile, din toate colturile planetei, de catre tot atatea milioane de indivizi doritori sa-si filmeze in timp real vietile.

Suntem pe cale a ne transforma in doar 3 decenii dintr-o societate in care viata individului este documentata rar si intrerupt, intr-o societate in care o parte tot mai mare a vietii unei persoane este acoperita de informatie, uneori in stare pura, nealterata de interpretarile celorlalti si in care o parte tot mai semnificativa a vietii unui individ urban consta in documentarea vietii insasi (blogging, fotografie, filmat etc).

Bloggingul este poate cel mai important fenomen de la inventarea tiparului incoace – tocmai pentru ca documenteaza, in toate formele sale (macro, micro, text, video, foto), viata individului. Din toate aceste lucruri se poate alcatui o imagine pentru posteritate, una care fara indoiala va reflecta nu neaparat adevarul, cat ce am dorit noi sa comunicam celorlalti despre noi insine.

Este uluitoare pentru mine aceasta manie a tuturor de a-si documenta vietile in permanenta. S-a ajuns pana acolo incat in timpul unei calatorii oamenii stau mai degraba cu nasul in telefoanele mobile sau in notebook-uri pentru a le scrie celorlalti ce se intampla, ce vad, ce simt, ce aud, ce miros, ce mananca. Starurile nu doar ca vin pe covorul rosu la Golden Globes, dar scot rapid iPhone-ul din buzunar si incep sa-si faca poze, de parca zecile de fotografi profesionisti de acolo fac altceva! Unii chiar isi seteaza telefoanele sa actualizeze in timp real informatia cu privire la locul in care se afla, iar eu insumi imi introduc calatoriile in Tripit, amuzandu-ma sa vad pe unde se mai plimba amicii si cunoscutii mei.

Sunt chiar curios care va fi urmatorul nivel. Pentru ca intai de toate vom avea o problema legata de perisabilitate. N-am mai scos pe hartie nicio poza in ultimii patru ani. Am facut back-ups pe CD, apoi pe DVD, le tin si pe hard-ul computerului, insa aceste suporturi nu sunt catusi de putin de incredere – mai durabil este un album cu poze, cu coperti cartonate si lasat in biblioteca. Daca le incarc pe Facebook sau pe alt site de stocare de imagini, raman la buna lor dispozitie. In plus, este deja imposibil fizic (n-ai de unde sa faci rost de timp) sa sortezi printre zecile de mii de poze facute in fiecare an.

Si atunci revenim la o chestie destul de amuzanta, in definitiv. Desi nepotii si stranepotii nostri ar avea, teoretic, la indemana un bagaj informational imens, colosal, cu privire la noi, presupunand ca ar avea si interesul sa-l cerceteze, s-ar putea sa vada ca de fapt mari parti din tot ce am documentat noi lipsesc: blogul s-a sters din lipsa platii la hosting, pozele au fost arhivate sau sterse odata cu inchiderea Geocities sau a lui Facebook in 2034, tot ce am twittuit este atat de ancorat in cotidian incat nu mai are mare sens 10-50 ani mai tarziu, iar jdemiile de imagini care au mai ramas de pe urma noastra ne contin pe noi insine in doar sub 5% dintre ele, in timp ce peisajele, cladirile si locurile fotografiate de noi au ramas pe loc, asa ca nu e mare interes sa le parcurga, in ciuda convingerii noastre ca suntem niste mari artisti fotografici neintelesi.

Bottom line?

Poate n-ar strica sa facem mai putine poze, mai putine filme, mai putine tweet-uri si mai putine insemnari de facebook. Si sa cascam in schimb ochii la lumea dimprejur, lume pe care o percepem fiecare intr-un mod unic, imposibil de inteles pe deplin de ceilalti oricat ne-am stradui noi sa le transmitem viziunea noastra. Sa ne umplem cu frumusetea lumii fara a mai fi preocupati non-stop sa transmitem si celorlalti cat de impresionati suntem – sau macar luandu-ne ragazul de a ne impresiona cum se cuvine inainte de a transmite mai departe sentimentul.

Iar pe pozele/textele/filmele pe care le facem pana la urma, sa le facem sa conteze cu adevarat. Si sa ne apucam sa le si stocam cum trebuie, in mai multe formate, pentru a ne aminti noi insine de ele – poate chiar cu placere – atunci cand le vom rasfoi la batranete. Caci sincer, pe ceilalti le vor interesa prea putin.

Asta pana cand constiinta noastra descarcata in mediul virtual va fi chemata printr-o comanda de catre vreun stranepot zarghit, care vrea sa ne intrebe cum naiba am rezistat psihic in epoca aia plina de fumul de la hidrocarburi si computere primitive. Sau, ma rog, are de facut un referat la istorie si vrea sa stie mai multe despre timpurile alea numite ‘timpurile bune de-altadata’. Dar deja in vremea aceea, probabil ca toate experientele senzoriale ale individului vor fi transmise live de catre fiecare, prin conexiuni telepatice, catre oricine e in lista lui de prieteni. Si in final, toata individualitatea noastra pe care ne-am straduit atat sa o documentam in letopisetele noastre se va topi intr-o imensa fiinta cu miliarde de creiere, miliarde de ochi si miliarde de fluxuri informationale 24/24.

Un imens organism social in care te poti bucura de senzatiile a mii de oameni pe care nu ii cunosti, dar care iti rapeste pana la urma individualitatea, transformand viata ta intr-un entertainment pentru ceilalti si viceversa.

O simfonie de Mahler, in care vioara este in acelasi timp parte a unui intreg dar si suficienta siesi, zbatandu-se toata viata in speranta unei presupuse invieri sau nemuriri, acum, iata, digitalizate.

Daca imi doresc ceva pentru 2011, imi doresc, tocmai de aceea, sa privesc mai mult, sa ascult mai mult, sa miros mai mult si sa respir mai mult lumea dimprejur, documentand-o insa mai putin, dar mai eficient. Voi?

Tagged with:  
Share →

2 Responses to Letopisete

  1. johnny says:

    Superb scris.
    La concerte ma surprind oamenii care incearca sa filmeze/pozeze in detrimentul senzatiei proprii, la munte vad oameni care privesc orizontul prin gaura de la DSLR, in pub/club vad oameni care 5 minute se distreaza facand pozele apoi o ora se amuza la 2-3 poze, de revelion, la 12 si-un pic, lumea posta pe fb “LMA-uri” interminabile in loc sa savureze momentul.
    Parca e un val urias caruia nu-i poti rezista si incet, incet, oricat te-ai zbate, tot in directia lui te va purta.

  2. gopo says:

    tare corect, zvoner!
    eu mi-am propus sa privesc mai mult oamenii din jur cu ochii mei, nu cu aparatul foto parte componenta din mine .
    si mai mi-am propus sa imi inving disperarea de a scrie imediat pe fb or twitter despre momente, lansandu-mi singur tovarasul de calatorie (si tovarasul, idem ;) )
    johnny, mare dreptate ai!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card