Multă lume a sărit în capul lui Moise Guran pentru că i-a tratat de sus în privința creditelor luate în franci elvețieni. Ideea de bază: „banca ne-a păcălit, nu existau informații cu privire la o volatilitate a acestei monede, era imposibil acum zece ani să prevezi o creștere masivă a acestei monede, având în vedere ceilalți zece ani de stabilitate a ei”.

Eu aș zice că Moise greșește atunci când spune că lăcomia e cea care i-a determinat pe acești oameni să se îndatoreze. Nu lăcomia a fost de bază în cazul lor, ci credulitatea. Dacă stăm să ne gândim la epoca 2006-2008, a fost efectiv o transă a creditelor, în care o mulțime de oameni au preferat să dea 300-400 de euro la bancă pentru o casă care să devină ulterior proprietate personală, în loc să dea 300 de euro pe chirie pentru o casă care rămânea a proprietarului.

Asta a fost, simplu, gândirea din acel moment, coroborată cu faptul că salariile creșteau încontinuu și că nimeni nu avertiza că prețurile caselor se vor duce, totuși, în cap. Sau, mă rog, aproape nimeni. Citiți linkul de dinainte și veți vedea că, și în ceasul al treisprezecelea, când am scris eu articolul respectiv, nimeni nu putea pricepe că un apartament comunist de 2 camere nu putea costa 120.000 de euro cât era la momentul scrierii articolului, ci maximum 40.000 de euro. Mi-am luat o sumedenie de înjurături – verificați acum cât este, de fapt, prețul unui astfel de apartament…

În acest context, iresponsabile au fost băncile, iar nu cetățenii care nu aveau practic niciun fel de avertizare coerentă cu privire la îndatorarea într-o monedă cu respectabilitate („elvețian” sună foarte stabil), în condițiile în care băncile trăgeau de toată lumea să dea credite cu buletinul. Lăcomia a venit din partea băncilor, nu a oamenilor. Aceștia din urmă pot fi acuzați de credulitate, nu de lăcomie, într-un context în care cumpătarea nu exista ca expresie, iar crashul interbelic era o chestie foarte îndepărtată.

Aveam o firmă creată doar de 6 luni, fără activitate, iar o bancă era dispusă să-mi deschidă linie de credit de 15.000 de euro dacă îi veneam cu măcar 3 luni de venituri, indiferent cât de mici. Se rugau de mine. Unde era lăcomia?

Acum, însă, vorbim de o altă problemă: îi scăpăm de responsabilitate pe cei 150.000 de români care au credite în franci elvețieni și care s-au văzut cu ratele mărite masiv de la o lună la alta? În loc să-i trimitem în disperare, mulți dintre ei având credite pe 30 de ani (deci mai au peste 20 de ani de plată), nu e mai corect să protejăm clasa medie și să le permitem să restructureze aceste credite la un nivel mai suportabil?

30488-Woody-Harrelson-crying-money-b-8fc5

Dacă se face acest lucru, atunci să se facă și pentru românii care au luat credite în lei și care s-au trezit că trebuie să plătească cu peste 30% mai mult odată cu prăbușirea leului la începutul crizei, pe ei de ce să-i discriminăm? Să dăm o lege prin care dobânzile nesimțite la lei, în ciuda unui leu care a rămas practic pe loc de ani de zile, să fie duse la nivelul celor de la creditele în euro. Să dăm o altă lege prin care băncile să-și asume de acum încolo toate pierderile cauzate de purtarea lor iresponsabilă. Și așa mai departe. Și uite așa, ajungem la o cvasinaționalizare, ceea ce nu are cum să fie un lucru bun!

Vedeți, înțeleg disperarea cuiva care plătea 1.200 de lei în 2008, la un salariu de 5.000 de lei, iar acum e nevoit să plătească 2.000+ de lei, deși salariul a rămas, în cel mai bun caz, pe loc, dacă nu s-a diminuat cu 20-30%, ca să nu mai zic de oamenii rămași fără un loc de muncă. Dar în situația asta sunt nu doar 150.000 de români care au pus botul la dobânda mică de la francii elvețieni, ci milioane de români. De ce să îi discriminăm pe aceștia din urmă? De ce să nu găsim o soluție și pentru ei?

Până acum statele au pompat miliarde de euro în bănci, pentru a le salva. Băncile, la rândul lor, nu au dat semne că au învățat ceva din criza pe care tot ele au provocat-o – de la bonusurile uriașe la profiturile grase, toate au rămas neschimbate. Poate că ar fi cazul ca guvernul să ia o măsură unitară, pentru toți cei cu credite, care să aducă înapoi o parte din banii luați cu japca de bănci către cetățeni. Poate că iresponsabilii trebuie căutați în clădirile de oțel și sticlă. Și sancționați la buzunar pentru ca altă dată să nu mai creeze o bulă care să-i bage pe toți în transă.

Dar așa ceva este cumplit de greu de făcut. Ungurii au încercat, iar rezultatele nu sunt bune. Islandezii au încercat, iar rezultatele sunt împărțite. Nici nu pot îndrăzni că am avea economiștii capabili să gândească un sistem care să nu ducă la o fugă a capitalului străin din România, dar care să echilibreze totodată balanța între niște bănci prea lacome și niște clienți prea creduli.

Voi vedeți vreo soluție, alta decât cea de a arăta cu degetul?

Tagged with:  
Share →

5 Responses to Iresponsabilii și francii elvețieni

  1. Codasul says:

    Ca sa fie corect, eu zic “sa se dea” ceva si la cei care nu au luat credit. Pai pe ei de ce sa-i discriminam? Eu zic sa se dea ceva la toata lumea. Dar numai cate o bucata, ca sa ajunga la toti.

  2. daniel says:

    Solutiile ar fi:

    1. O lege a falimentului personal bine facuta (i.e. cu norme de aplicare clare care sa lase loc de cat mai putine interpretari), dar asta ar insemna discutii si studii de impact care ar necesita cateva luni bune.
    2. Un gentlemen’s agreement intre banci si clienti referitor la renegocierea / restructurarea creditelor. O astfel de intelegere ar avea sens in masura in care clientii creditelor in franci ar avea suficienta vizibilitate si putere de negociere. Mi se pare totusi un scenariu nerealist in momentul de fata desi am vazut ca Volksbank a inghetat cursul la 3,8 pe o perioada de 3 luni.

  3. motanes says:

    Bre, unii si-or fi luat credit in CHF in urma parerii tale ca francul e la maxim istoric (in 2011) si o sa cada… :D

  4. Andrei says:

    Adica carciumarul e de vina ca eu m-am imbatat ? Nu inteleg logica.

  5. admin says:

    @Andrei nu, cârciumarul e vinovat că te-a atras în cârciumă și că ți-a turnat în pahar chiar și atunci când era evident că tu nu vei avea bani să plătești, insistând să-ți toarne chiar și după ce erai mort de beat.

    Tu ești vinovat că te-ai lăsat păcălit și că te-ai îmbătat. Ești adult, ești major, ești responsabil de faptele tale.

    Responsabilitatea este împărțită. Ea trebuie împărțită și contractual, dar doar între cele două părți. A invoca o altă parte – i.e. Statul, pe principiul „uite, dom’le, m-a îmbătat cârciumarul și n-am bani să-i plătesc” e un non sens. E un contract civil, statul să stea deoparte de toată treaba asta. Cu tot cu banii lui, care sunt de fapt ai noștri.

    Asta e opinia mea, cel puțin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card