Sunt polițist, sunt evreu, sunt musulman, sunt ateu, sunt Charlie”. Acestea au fost cuvintele lui Luz, desenatorul de la Charlie Hebdo care a scăpat cu viață doar pentru că întârziase la serviciu, fiind ziua lui de naștere. Cuvinte rostite la prezentarea noii coperți a jurnalului francez de satiră, pe care un Mahomed în lacrimi ține o pancartă cu „Je suis Charlie”, sub textul Tout est pardonné, am iertat totul.

Și ne mai spune Luz – „Teroriștii au fost odinioară copii, desenau și ei ca noi, ca toți copiii, apoi într-o zi poate că și-au pierdut simțul umorului, poate chiar sufletul lor de copil capabil să vadă lumea puțin de la distanță, pentru că asta este Charlie – să fii capabil să desenezi lumea făcând un pas înapoi.”

Cauzele terorismului trebuie căutate în cauzele care fac ca sufletul de copil să se împietrească odată cu maturizarea, forțându-i pe copiii odinioară veseli și inocenți să devină niște bestii implicate, care nu mai știu nici să râdă de lumea din jurul lor, nici de ei înșiși. Sărăcia este una dintre cauze, marginalizarea, o alta. Dar săraci și marginalizați au fost și mulți dintre bunicii noștri, care au trebuit să-și refacă țara după dezastrul unui război mondial. De foame au suferit și părinții noștri, care nu uitaseră să râdă în timp ce stăteau la coadă. Oricât sunt de marginalizați imigranții în Europa, de mâncare tot au, un loc unde să-și pună capul tot au, iar sistemul de învățământ, deși fără îndoială mai slab calitativ pentru cei săraci, este cu mult superior celui pe care l-ar regăsi în țara lor de origine.

Și atunci? De unde a ieșit acest duh rău care i-a împietrit nu doar pe teroriști, ci și pe cei care afirmă, ritos, că nu putem râde de toate cele, că nu se cade, că Acum nu e momentul, ca să citez din titlul colecției de caricaturi desenate de Mihai Stănescu sub comunism, publicate printr-o minune în 1989 și interzise după doar trei zile? E suficient să vedeți clipurile cu imamii radicali care sunt lăsați încă să predice o versiune îngrozitoare a Islamului, chiar în capitalele lumii democratice, și să înțelegeți de unde a venit această împietrire. Apoi clipurile cu copiii antrenați să folosească armele și să ucidă de la vârsta de 5-6 ani, sau cu copiii care execută ostaticii ISIS și poate că veți începe să înțelegeți.

mihai stanescu acum nu e momentul

Nu a fost niciodată momentul potrivit pentru caricaturile ireverențioase ale lui Mihai Stănescu. SURSA FOTO

Fundamentalismul nu are umor, pentru că nu trăiește nici în lumea aceasta, nici pentru lumea aceasta. Lumea aceasta e doar un loc de trecere către ceva foarte serios, iar în fața vieții veșnice nu contează nici milioane de vieți, nici vârsta celor omorâți. Politicienii europeni știu de multă vreme despre acest pericol, dar au făcut prea puțin pentru a-l curma – dimpotrivă, sunt mai preocupați să limiteze accesul est-europenilor decât să-și controleze propria populație venită din fostele colonii.

LiveLeak-dot-com-a8d_1421238388-ISIS-Child-Spies_1421238435

Nu am avut tăria să vă dau un link spre clipul în care acest copil antrenat de ISIS omoară doi „spioni” ruși.

Luz făcea parte dintr-o redacție care îi ironiza în fiecare număr atât pe șefii poliției, cât și pe evreii fundamentaliști, pe islamiști și pe socialiștii aflați la guvernare. Asta era menirea jurnalului de satiră – să arate cât de strâmbă este lumea, cât de ipocriți sunt politicienii, dar și cât de halucinant de rea poate fi orice ideologie fundamentalistă. Iar satira, în Franța, face parte din fibra națiunii – mărturie stau atât bufonii de la curte, dar și Guignolul anilor 1800, care mai întâi încânta clienții dentistului Mourguet, iar apoi masele de orășeni săraci amuzați de glumele sale ireverențioase, puse în mici scenete trase de păr, cu accente revoluționare uneori.

Dar satira face parte din cultura europeană de foarte multă vreme. În secole în care a patra putere în stat nu exista, rolul de feedback necesar puternicilor zilei era împlinit de bufoni. Bufonii curților regale se îndeletniceau cu jonglerii și mici spectacole de magie, e adevărat, dar de foarte multe ori erau puși să ironizeze ceea ce nu era în regulă cu înalta curte, fie în versuri, fie în cântece sau mici scenete – iar monarhii luminați nu se supărau, dimpotrivă, regina Elizabeta își certa clovnii, pe la 1600, că nu erau suficient de duri cu ea. Evident, dacă aceștia întreceau măsura putea fi și biciuiți, dar nu prea sunt cazuri de bufoni omorâți, fie și pentru că toată lumea accepta că aceștia erau puțin „nebuni” – cu cât mai nebuni, cu atât mai liberă le era gura și mai largă satira.

De la egipteni la francezi, de la britanici la japonezi, bufonii au fost un fel de turnesol al nebuniei și normalității într-o vreme când râsul le era rezervat mai degrabă celor care puteau face asta cu toți dinții încă în gură. Interesant este că bufonii au fost interziși în Anglia puritană, pentru că fundamentaliștii creștini nu mai aveau loc de umor. Tot la fel de interesant este și că o lume întreagă râde cu poftă de cele mai serioase regimuri politice din lume – Coreea de Nord cu piticul său atomic este un bun exemplu. E un feedback natural, pe care respectivii nu-l pot nici pricepe, nici asimila.

Dar mai e loc de umor ireverențios într-o lume în care 2000 de inocenți – copii, femei, bătrâni – sunt masacrați de un grup fundamentalist islamic al cărui nume înseamnă, literalmente, „educația vestică e interzisă”? Mai e loc de bufoni într-o lume în care 200 de fetițe sunt răpite pentru a deveni soții pentru luptătorii islamici, sau în care fetițe de 10 ani sunt trimise cu bombe pe trupușor în piețe aglomerate și aruncate în aer, cum s-a întâmplat tot în Nigeria? Mai e loc de satiră într-o lume în care cea mai mare putere a lumii se retrage, învinsă, dintr-un Afghanistan în care talibanii aruncă cu acid în ochii fetițelor care vor să învețe și omoară mii de musulmani în fiecare lună? Mai putem râde cât timp mai există regimuri hâde, precum cel al lui Assad, care înfometează 18.000 de palestinieni într-un lagăr din Yarmouk, de aproape doi ani, fără ca nimeni să intervină? Sau în care toți ipocriții lumii s-au strâns în fruntea manifestației din Paris, deși mulți dintre politicienii grăbiți să se solidarizeze au propriile dosare de nerespectare a libertății presei sau au încurajat și finanțat la un moment dat grupuri radicale care apoi le-au scăpat de sub control?

Dacă am înceta să râdem, am începe să murim. Dacă am înceta să facem mișto de nebunie, am deveni ca ei. Da, trebuie să râdem și să facem mișto de imamii saudiți care interzic oamenii de zăpadă. Să-i luăm la refec pe cei care vor să impună Sharia în țările europene. Să ironizăm criminalii lor de război, dar și proprii noștri oameni de stat, incapabili să gândească împreună măsuri care ar dezamorsa terorismul din lumea întreagă, poate și pentru că unii dintre ei se află pe statele de plată ale fabricanților de arme. Asta făceau cei tari de înger de la Charlie Hebdo cu toată lumea, pornind de la politicienii lor și terminând cu ultimul tâmpit dispus să se arunce în aer în numele religiei.

Și, dacă tot veni vorba, să nu uităm să râdem cu gura până la urechi de popii noștri care îi slujesc lui Dumnezeu contra cost, de patriarhii mai plini de aur decât un palat de cocalari, dar și de intelectualii serioși care vor mai multă decență, domnilor, și care probabil că l-ar aresta pe Ion Creangă pentru scrierile sale pline de obscenități, demni urmași ai celor care l-au silit pe Caragiale să se autoexileze. O țară care i-a născut dar i-a și exilat apoi pe unii dintre cei mai ireverențioși gânditori ai secolului XX – Cioran și Ionesco – ar avea de învățat multe din exemplul Charlie Hebdo.

Uneori, umorul va fi inoportun. Alteori, de prost gust, ca povestea-poveștilor lui Creangă. Deseori, însă, va fi un medicament nebun care ne va permite să nu o luăm razna. Atât timp cât nu încalcă drepturile fundamentale ale altora, are nu doar rostul său pe lume, ci e obligatoriu să existe. Sau trebuie cumva să dăm, în Europa anului 2015, legi anti-blasfemie?!

Mai întâi de toate, din spusele lui Luz, cel rămas în viață din pură întâmplare, ar trebui să reținem măcar atât:

Am avut ideea de a desena acest personaj al lui Mahomed, pentru că este personajul meu, pentru că el a existat cel puțin în inima oamenilor, și în orice caz el există atunci când îl desenez.

Este un personaj din cauza căruia ne-au fost incendiate birourile și un personaj datorită căruia am fost tratați la început ca niște cavaleri albi ai libertății presei pentru că ne fuseseră incendiate birourile. Apoi un an mai târziu, când l-am desenat din nou, am fost tratați ca periculoși, provocatori și iresponsabili. Așa că acest personaj ne-a făcut să fim numiți fie cavaleri albi, fie provocatori, în timp ce, mai presus de toate, suntem caricaturiști care desenează omuleți, așa cum o fac toți copiii.”

Ferice de cei care știu să rămână, să privească și să primească viața precum copiii. Am impresia că a mai zis cineva ceva asemănător cândva.

Share →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card