Viteziștii. Așa i-a prezentat tata pe jucătorii in echipament închis la culoare care alergau de colo-colo pe ecranul alb-negru al televizorului. Și apoi s-a apucat să-mi explice despre CCA și multe altele pe care nu le puteam înțelege, dar care îmi aduceau Steaua în familie: echipa de fotbal nu ți-o alegi singur, dacă deschizi ochii asupra sa pe la 4-5 ani, ci tatăl tău. Loialitățile, la fel.

Țin însă foarte bine minte că primele meciuri pe care le-am putut înțelege cât de cât, pe măsură ce învățam regulile, erau dezastruos de proaste. Cu oricine juca Steaua sau Naționala pe la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, rețeta era simplă: pase în lateral, apărare supra-aglomerată, degajări în tribune și încercări timide de contraatac. Monștri sacri ai fotbalului, contraziceți-mă, dar eu asta îmi aduc aminte. Dacă reușeam să rupem mingea din picioarele unei echipe „de afară” era o mare, mare realizare. Dacă nu pierdeam la scor cu echipele mari, iarăși era mare lucru.

403-34672-piti_tanar

Recunoașteți personajul?

Timpul a trecut repede însă, iar jocul echipei s-a schimbat. Din puștii ăia speriați de bombe cu care mă obișnuisem și de la care nu aveam pretenții, s-a ajuns la alți puști, care de data asta alergau de rupeau gazonul – însă nu de-a latul, ci de-a lungul. Am crescut cu Lăcătuș și liniile lui fulgerătoare la cinci centimetri de tușă, am învățat să mă aștept ca loviturile libere ale lui Boloni să se transforme în tunuri care rup ațele porții adverse, am admirat calmul imperial al lui Majearu și cursele lui Balint, dar eram încă prea mic pentru a-mi întipări în minte tot ce făcea această echipă. Știu doar atât: puștii speriați de bombe acum nu mai degajau în tribune, ci pasau și driblau, jocul devenise chiar frumos – pase verticale, un-doi-uri, pase cu călcâiul, driblinguri superbe –  iar rezultatele nu au încetat să apară. Dacă nu trăiați pe vremea aia, rog uitați-vă mai jos…

Pițurcă știa să marcheze în secunda 30, da?

Declicul l-a reprezentat pentru mine formidabilul an 85-86, în care dacă afară era totul gri și rece, la televizor puteam vedea cum „ai noștri” băteau campioană după campioană, într-un stil de joc dezinvolt, cu jumătate de echipă în terenul advers, cu scoruri mari și goluri de arhivă. Să mai spun că deși aveau 3-0, fugeau să ia mingea din poarta adversă și să o ducă la mijlocul terenului, ca să mai poată da încă un gol? Să mai amintesc de golurile de oportunist ale lui Pițurcă, cel care reușea să anuleze de fiecare dată avantajul luat de adversari în meciurile din deplasare?

Da, așa ajungeau să câștige o finală altminteri urâtă, în care mai intra pe teren însuși Iordănescu, spre oftatul admirativ al tatei, care-mi dădea încredere că totul se va termina cu bine. Și s-a terminat, apoi a venit la echipă și puștiul ăla de-l punea în cap toată lumea – de nervi, că trecea de ei – Hagi, și au urmat ani în care Steaua reușea să dea goluri cu ceafa lui Pițurcă, să facă spectacol, dar și să piardă patrulazero în cea mai neagră seară de fotbal pe care o trăisem până atunci.

Au urmat trei ani în care multe meciuri le auzeam la radio, căci Ceaușescu nu mai voia să dea bani pe transmisii televizate – asta în cazul în care nu reușeam cumva să reglăm antenele televizorului Sport astfel încât să prindă bulgarii… Parcă la radio pasele erau mai rapide, acțiunea, mai intensă, iar dacă transmisia îi aparținea cumva lui Ilie Dobre, atunci orice aut era un festival în sine…

Apoi alți patru în care totul a mers strună și la națională – deja să batem echipe mari era o rutină, chiar dacă ghinionul încă ne mai juca feste, arbitrii ne furau iar noi începeam tot mai des să pasăm obsesiv în lateral sau cu portarul… Exuberanța viteziștilor care mi-au trezit mie interesul pentru fotbal începea să dispară, fiind înlocuită de jocul calculat, de apărarea îndârjită, de contraatacurile fulminante bazate integral pe talentul incredibil al trei-patru jucători…

Și totuși, înainte de România-Argentina din 1994, a fost cel din 1990…

Povestea asta frumoasă s-a terminat însă odată cu capul ăla infernal al lui Andersson și ratarea la penaltiuri a lui Belodedici, iar de atunci încoace totul a mers tot în jos, tot în jos… Chiar dacă am rămas periculoși, fotbalul a început să ne lase în urmă, iar naționala noastră a îmbătrânit nu doar fizic, ci mai ales psihic, chiar și după ce s-a făcut schimbul de generații. În timp ce toți ceilalți au evoluat spre un fotbal rapid, tehnic și spectaculos, jucat din tot sufletul, noi am rămas cu pase încâlcite, cu temerea că ceilalți își doresc mai mult victoria și cu scandalurile nocturne din cluburi. Cauzele sunt multe, nu mai merită să le menționez. Cert e însă că nu am avut niciun mare antrenor capabil să strângă pe bancă jucători altminteri buni, dar din ce în ce mai lipsiți de motivație. Și care să facă din ei o ECHIPĂ.

Nu sunt și nici nu am fost în tot acest timp un mare microbist. După meciul ăla de coșmar pierdut de Steaua la Middlesbrough mi-am jurat să nu mă mai uit la niciun meci cu echipe românești (căci atunci când joacă în afară țin cu oricare dintre ele) și am regretat aproape de fiecare dată când nu mi-am respectat promisiunea.

Totuși, mai poți iubi o echipă de club – sau una națională – care nu are alt obiectiv decât să păcălească fotbalul? Să obțină rezultate chinuite, cu orice preț? Care nu aleargă niciodată spre poarta adversă, ci întotdeauna de-a latul, într-un zig-zag care trece pe la portar, cu frică, cu teamă, cu jucători timorați și întotdeauna previzibili, întotdeauna lenți, întotdeauna înțepeniți pe picioare, în condițiile în care echipe mai mici și cu un palmares infinit mai mic zburdă cu dezinvoltură și fac spectacol?

Oare un copil care are astăzi 4-5-6 ani ce poate învăța de la fotbaliștii noștri? Cum să tragă de timp? Cum să împiedice spectacolul? Cum să se teamă și de umbra proprie? Mă rog, așa erau și viteziștii pe care deschisesem eu ochii, dar ei se îmbunătățeau de la an la an, până când au crescut mari, frumoși, imenși. Dar la noi?

Mă veți ierta dacă voi spune că-mi voi pune din nou pofta de fotbal în cui dacă naționala va juca cu frică și de-a latul în ultimul meci pentru Mondial? Nu mă interesează dacă va câștiga sau va pierde, vreau să văd că joacă, vreau să văd că moare frumos, că respectă fotbalul și sufletul acestui sport. S-ar putea să și câștige…

Nu de alta, dar dacă azi mai toți idolii mei din copilărie sunt mari oameni de afaceri, unii dintre ei cu iz mafiot, măcar am rămas cu sufletul plin de fazele formidabile pe care le reușeau pe vremuri. Dar azi, cu ce să-mi mai umple sufletul niște fantome pe bani, dirijate la noroc de o altă fantomă, despre care tot tata zicea, încă de pe atunci – „e prost de rupe, dar are noroc cu carul”? Noroc, da, dar până când?

Fotbal, poveste veche. Poate e timpul să ne despărțim de tot. Și tare n-aș vrea asta…

Tagged with:  
Share →

5 Responses to Fotbal, poveste veche

  1. Stan says:

    frumos.

  2. [...] articol foarte bun despre fotbal http://www.zvoner.ro/fotbal-poveste-veche/ __________________ I've got nothing against God, it's his fan club I can't [...]

  3. colin says:

    se pare ca nu sunt singurul care gandeste asa :)

    +1 pt asta:
    “Nu mă interesează dacă va câștiga sau va pierde, vreau să văd că joacă”

  4. Adi says:

    Frumos articol. :)

  5. ALLENATORE says:

    steaua si dinamo inseamna tot ce este mai rau in fotbalul romanesc. echipe avortate in prima liga din ordini, palmares obtinut din ordin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card