Am traversat din nou, cam așa cum o fac la fiecare doi ani, Europa, pornind de data asta de la Murighiol și ajungând până la izvoarele Dunării, apoi mai departe, la Paris. Tura asta a inclus, așadar, și traversarea întregului sud al României. La întoarcere, am dat o fugă până la Iași, să văd un proiect super mișto. Și înapoi.

Nu mai spun ce am revăzut în Europa, de data asta de-a lungul Dunării, că n-are rost. O să spun doar că, la trei ani după ce am traversat toate zonele țării, pe îndelete, am putut vedea cum în anumite zone lucrurile au progresat mult (vezi Alba Iulia, de exemplu), în altele au rămas pe loc, iar în altele au regresat. Și asta pentru că, deși trăim în aceeași țară, ea se mișcă cu mai multe viteze.

Tot trăim în bula asta urbană, în care te poți duce într-o cafenea super fancy din Centrul Vechi sau la o piesă de teatru, în care poți protesta împotriva venirii unui circ care chinuie animale sau în care principala problemă e că se blochează traficul pe marile artere în fiecare zi la aceleași ore, dar nu ne dăm seama că, de fapt, România înseamnă încă în proporție covârșitoare o țară rurală, în care timpul curge în trapul calului, în care bătrâne de 70 de ani culeg la mână pănușii de porumb de pe câmp, în care apa se scoate din fântâni clădite acum 50 de ani iar „toaleta” are vedere spre dealurile dimprejur și o groapă de un metru dedesubt.

România mai înseamnă foarte, foarte multe orășele care nu mai au niciun rost economic, intrate demult în derizoriu, precum și multe altele dependente total de câte o singură uzină. Când se închide aceasta (multe tocmai își închid porțile), oamenii au de ales: ori pleacă la munci umile în străinătate, ori subzistă din ajutoarele de stat. Disperarea unui om incapabil să facă altceva în viață, care nu are, de fapt, o alegere la îndemână, ei bine, disperarea aceasta dă naștere la lucruri pe care orășean obișnuit cu „descurcatul” nu le poate pricepe.

Da, noi, cei care simțim că ținem România pe umeri, noi, cei care ne plătim taxele și ne enervăm cumplit că trebuie să-i susținem pe toți ăștia care nu muncesc și care se refugiază la birtul din colț, noi nu îi putem nici înțelege, nici accepta pe cei care nu au, de fapt, de ales. Nu voi pretinde că mi-e milă de ei, sunt prea obosit de cât se trage de mine pentru a-mi fi cumva milă de ei. Dar dramele există, continuă să existe și să se extindă. România e roasă de un cancer social venit la pachet cu cel politic și cel demografic, iar de aici până la o țară ratată de genul Ucrainei nu e decât un pas.

Nu ne dăm seama, mulți dintre noi, de pericolul uriaș în care ne aflăm ca popor și ca entitate statală. Suntem o nație bolnavă, îmbătrânită, rămasă fără elite, fără cei mai harnici dintre locuitori, fără viziune și fără altă speranță decât în pupat moaște și jucat la Loto. Nu avem modele, nu avem repere morale, nu mai avem timp, nu mai avem răbdare.

Dacă ne întrebăm de ce, la noi, absolut orice se transformă într-un atac la jugulară, păi avem răspunsul în felul în care ne-am clădit societatea românească în ultimii 25 de ani, bașca cei 25 de dinaintea lor. Ieșiți de sub opinca unui dictator nebun pe care l-am ridicat umili în slăvi, ne-am repezit sub toate opincile posibile și imposibile, iar scurtele pauze în care am îndrăznit să le dăm țara pe mână celor care ar fi putut-o drege au fost prea scurte, pentru că neîncrederea noastră în valori ne-a făcut să revenim mereu și mereu la toți fonfii și flecarii, la toți neterminații și netoții pământului, pe care ni i-am pus în capul statului, să ne conducă.

Am scris de nenumărate ori că nu există o singură Românie, ci mai multe, fiecare cu interesele sale și cu direcțiile sale. Și că România urbană nu se pupă cu cea rurală, tot la fel cum România activă, europeană, nu se pupă cu România aia, mult mai mare, rămasă blocată undeva în secolul XIV, cu superstiții și pupat de moaște, cu fundamentalism religios și xenofobie, cu violența în minte și alcool în sânge. Din păcate, nu doar că aceasta din urmă este România care a decis, decide și va decide lucrurile, dar este și cea cu care începem să semănăm toți atât timp cât nu fugim din țară.

Pentru că, da, din România anului 2014 încă se mai fuge, nu se pleacă. Se fuge din disperare, din toate Româniile de mai sus, se fuge fără a se mai uita înapoi, se fuge pe rupte, doar-doar luminița de la capătul tunelului nu este cea a ultimului tren.

În fuga noastră spre țările care par a face un pic de ordine în gândurile noastre, uităm totuși un lucru fundamental. Cât timp nu vom scoate România din noi, nu ne vom găsi nici pacea, nici fericirea în oricare altă zare în care vom fi plecat. Cât timp nu vom arde punțile de legătură, vom fi mereu nefericiți când ne vom aduce aminte – poate de aici vine și aroganța cu care unii dintre cei plecați ne țin nouă, cei rămași, lecții de superioritate morală. Cât timp ne vom păstra identitatea de români, fie și după ani de emigrare, vom avea mereu a ne cere scuze pentru dezastrul pe care-l fac în țările civilizate compatrioții noștri de toate rasele și etniile, cetățeni români. Iar când vom fi reușit să scoatem toate astea din noi, oare va mai rămâne, totuși, ceva?

Nu știu, sincer, cât voi mai rămâne în România. Pentru că nu e de ajuns să vrei să fugi, trebuie să ai și unde. Iar asta ar trebui, totuși, să mă bucure. Pentru că, în ciuda unei nevroze maxime cu privire la țara pe care am iubit-o atâta încât am ajuns să o urăsc, încă n-am ajuns pe așa culmi ale disperării încât să fug fără să mă mai uit înapoi. Poate că mai e ceva de făcut aici, poate că merită luptat până la capăt, poate că răsucitul pe călcâie și luatul în răspăr al acelei Românii pe care o detest o va face cumva, în timp, să se schimbe în România pe care o iubesc. Poate…

Dar întreabă-te sincer: mai ai energia necesară pentru a lupta? Merită? Oare suntem chiar atât de puțini?

Tagged with:  
Share →

2 Responses to Cele nșpe Românii

  1. Adrian says:

    La noi toata societatea e bolnava deja. Am o vorba – daca sunt 2 romani intr-un loc sunt prea multi!
    Cand am facut casa, pe strada erau inca 4-5 case. Vecinii abia asteptau sa se populeze strada si eu le ziceam ca o sa regrete! S-a populat strada – fiecare vecin nou a venit cu arogantele si nesimtirile proprii – de la parcatul masinilor in strada de nu mai ai loc sa treci (din lenea de a le baga in curti) la depozitatul unui maldar de nisip in strada ca era ieftin desi nu avea nevoie de el, la construit gard fara retragere si cu o spaga a luat si receptia, la fuga de a contribui la deszapezire sau reparatia drumului, la fuga de a curata macar o data pe an gunoaiele de pe terenurile goale, etc. Am obosit! M-am saturat. Nu cred ca o sa ma uit inapoi cand o sa emigrez!!!

  2. gemini says:

    Nu cred ca suntem asa de putini dar suntem foarte dispersati. Si nu stim ce e de facut si cum se face sa ne adunam laolalta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card