teatru
Hai la teatru!
Sep 17th
Exista zilele astea o discutie: Generatia de Aur in teatru, versus generatia post ‘89. Aurul, versus… ce? Unii zic ca cei noi sunt plumb. Altii, ca sunt lemn. Altii, ca sunt in cel mai bun caz argint. Asa stau lucrurile?
Ca unu’ care a mai mers la teatru in ultimul timp, tin sa spun ca intr-adevar, generatia actuala de actori se ridica la inaltimea celorlati, a generatiei de aur.
Exista insa trei diferente fundamentale:
1. Inainte de Revolutie, toti actorii buni ajungeau sa joace la un moment dat in filme. La randul lor, filmele erau vazute de imensa majoritate a romanilor, in lipsa de altceva. In consecinta, fiecare ajungea sa vada cei 20-30 de mari actori de cel putin cateva ori, pe marile ecrane. Unii dintre ei, cei mai indragiti, apareau si in programele de televiziune. Iarasi, fiind un singur canal tv, imensa majoritate a oamenilor se familiarizau cu acesti actori. Familiaritatea este aceea care te face sa saluti un actor pe strada, desi el nu te cunoaste. L-ai vazut in filmul cutare, sau in piesa cutare.
Actorii de astazi au un talent remarcabil, la fel de mare ca al Generatiei de Aur. Atata doar ca imensa majoritate, si mai ales cei buni, nu sunt vazuti la televiziune. Lumea nu mai merge la film, nici macar la filmele romanesti premiate in afara. Asa ca nu ii vede pe marile ecrane. Iata de ce Marcel Iures, care face parte din generatia de dupa Aur, dar nu este un megatalent de calibrul Iordache, este mai cunoscut in Romania decat oricare dintre exponentii generatiei sale. Si iubit. L-au vazut in filme holywoodiene, la care aproape ca i-au facut galerie la fiecare scena. (uralele din sala cand l-a impuscat pe Bruce Willis in dramaticul film Harts’ War spun totul). Cati au auzit de Vitalie Bantas, sau de Ion Grosu, sau de Ioana Abur? Sau de atatia actori extrem de talentati, dar fara expunere majora in prime-time? Read the rest of this entry »
Evz, Militia Spirituala si bucuria porcairii
Sep 3rd
Citesc stupefiat (nici eu nu mai stiu de ce) in Evenimentul Zilei o serie de articole – daca le pot spune asa acelor insailari sinistre – despre ‘colaborationismul’ marilor actori romani cu regimul comunist. Texte de genul asta.
Desi nu indraznesc sa acuze pe fata, textele apeleaza la titluri senzationaliste, chit ca pun acuzatiile in ghilimele. A “semnat”, a “recitat”, era “deputat”, samd. Vizati, in ultimele zile: Arsinel, Beligan, Besoiu. Urmeaza si altii, caci Militia Spirituala nu doarme.
In primul rand am ramas uluit la adresa acestei denumiri. Simpla folosire a cuvantului “Militie” trezeste in cei care au avut minunata ocazie de a trai sub comunism niste reactii nespus de adverse. Sila. Greata. Furie. Ura. Alaturarea cuvantului Spirituala duce deja in derizoriu. Nu exista viol mai mare al limbii romane decat sa alaturi aceste doua cuvinte. Aloo, stimati politruci resapati (sau copii de) de la Evz, stiti unde mai exista Militie Spirituala? In Iran, talibanilor! Da, are un alt nume: Politia Moralitatii.
Si mai uluit am fost de modul in care se abordeaza lucrurile. Marii actori sunt scosi vinovati pentru compromisuri pe care le faceau toti pe vremea aceea. Mai mult, ne sunt prezentati si oameni care n-au facut compromisuri inainte de ‘89, ca etalon de moralitate. Mdea, ce sa spun, de parca ce au ‘reusit’ sa faca dupa ‘89 i-a legitimat cumva. Sau de parca faptul de a fi anticomunist sau doar apolitic inversunat a dus la mari personalitati benefice Romaniei…
E o chestie pe care nu o inteleg. De ce nu publica onor redactorii Evz listele cu turnatorii din teatre? De ce nu publica numele celor care erau corifeii cenzurii? De ce nu vorbesc despre cei care puneau de fapt presiunile extreme asupra oamenilor de teatru?
Cum pot spune despre Arsinel ca a fost un colaborator doar pentru ca era un amarat de deputat popular, in timp ce spectacolele sale la Boema erau un monument de rezistenta – prin ras – anticomunista? Sa-mi amintesc de piesa cu tente vadit anticomuniste care juca la National in toamna lui ‘89 de aplauda lumea la scena deschisa?
Da, sunt unii pe care i-am vazut deseori la Cantarea Romaniei si la omagii, de ni se facea sila. Multi au avut decenta sa se retraga o vreme. Dupa 20 de ani, cui ii foloseste ca se trage cu rahat in ei, din nou?
Oare chiar asa tin unii sa ne demonstreze ca toti erau o apa si un pamant? Ca solutia ‘Vadim’ nu e neaparat mai imorala decat unii actori care vor accede in Parlament, caci ’si aia au pus botul’?
Chiar nu inteleg pozitia Evz. Si chiar nu mai stiu de ce mai citesc ziarul ala. Jenant si rusine celor care au scos – si continua sa scoata in serial -aceasta mare porcarie.
Teatru superb: Iarna, de Evghenii Griscovet
Jun 30th
V-am zis ca in ultimul timp am reinceput sa merg la teatru? V-am zis, ca doar am mai vorbit si despre Domnul Sisif.
Acum e vorba de o piesa foarte jucausa, care va fi reluata si in stagiunea din toamna, asa ca e bine de notat: Iarna, de Evghenii Griscovet, un autor rus mai cunoscut in Vest decat in Est.
Regia ii apartine lui Eliza Bercu-Bodeanu, iar pe scena te delectezi cu jocul lui Vitalie Bantas, Ion Grosu si Ioana Abur. N-am fost inspirat sa imi aduc si aparatul foto, dar Andrei Captarenco are la el pe blog o imagine care spune totul.
O piesa care iti coboara frigul Siberiei in vene, dar care iti readuce aminte de bucuriile copilariei, de gafele idioate ale adolescentei, sau, de ce nu, de frustrarile acelorasi perioade. 
Piesa nu se ia in serios, jocul lui Ion Grosu este delicios, dar si replicile lui Bantas sau aparitiile Ioanei Abur nu sunt mai prejos. Iar faptul ca acesti trei actori au jucat cu atata daruire in fata a doar 17-18 spectatori din sala teatrului ARCUB imi spune multe despre talentul si dedicarea lor.
Si ca veni iar vorba de ARCUB… Tare as vrea sa vad renovata aceasta superba sala. Acum arata jalnic, insa are un mare atu, care nu ii piere: este mica. Te tine foarte aproape de actori. Si asta se pierde in alte sali.
Asadar, nu pierdeti ocazia de a vedea aceasta piesa, cu prietenii, cand se reia stagiunea. Garantat 1 ora jumate de calatorie in copilarie…
Domnul Sisif
Jun 6th
Ileana Stana-Ionescu si Ion Lucian, intr-o piesa de zile mari, la teatrul ARCUB (vizavi de Ambasada Americii). Asta s-a intamplat joi seara.
O piesa superba, despre cursul vietii, despre iubire, despre reinventare, despre suflet si teama de viata mai presus de teama de moarte.
Un maestru de 82 de ani care te unge pe suflet prin jocul sau, si o doamna a teatrului care reuseste sa traga dupa ea intreaga piesa, chiar si atunci cand maestrul oboseste.
De mult n-am mai plecat atat de plin sufleteste de la o piesa. Recomand Domnul Sisif oricui, mai ales celor care se gandesc sa ramana casatoriti o viata intreaga. Sper ca piesa sa reapara si in stagiunea de toamna.
Comentezi?