Editorial
Sangele celor de dinainte
Dec 18th
Sangele lor s-a varsat acum 20 de ani, ca epilog mult prea intarziat la sangele varsat timp de 45 de ani sub un regim ivit din clisa rusa inecata in vodca si bordeluri germane inecate in fum.
Sangele lor s-a varsat pentru ca emanatii stepelor asiatice aveau nevoie de legitimitate in fata celor care-si varsasera deja sangele prin puscariile comuniste, sau in fata celor care le supravietuisera prin mii de compromisuri mai rele decat curgerea de sange, dar care erau oricum de zeci de ori mai puri decat ei.
Sangele lor s-a varsat ca ispasire pentru pacatele unui popor de 22 de milioane de comunisti, mult prea grabit a se aservi celor mai aberante halucinatii taranesti aruncate asupra unei natii europene, pentru pacatele tuturor tacerilor si strigatelor mute aruncate de 22 de milioane de coloane vertebrale incremenite aplecate timp de 40 de ani, urmasi ai celor ce statusera aplecati timp de sute de ani si care-si regasisera postura verticala doar cinci decenii sub un principe roman si un rege neamt.
Sangele lor s-a varsat pentru ca aceste coloane vertebrale sa poata deveni flexibile, intr-o miscare de bici care i-a azvarlit cat colo exact pe cei care ramasesera drepti – erau prea rigizi in mentalitatile lor incremenite in adevarurile istorice vechi de 40 de ani, pentru o noua epoca in care omul nou urma sa se dezlantuie.
Sangele lor s-a varsat pentru ca au vrut sa renasca, pentru ca nu au mai suportat sa li se spuna ce sa faca, cum sa faca, cand sa faca, pentru ca nu au mai suportat sa-si faca autocritica si sa salute respectuos imbecilitatea ridicata la rang de suprema virtute, pentru ca nu mai vrut sa inghita originile sanatoase si nu au mai vrut sa fie parte din omul nou, cel mereu surazator pe burta goala, dar cu mintea plina de lecturi pe cat de inutile pe atat de inaltatoare.
Sangele lor s-a varsat pentru ca noi sa nu mai fim morti, pentru ca noi sa indraznim sa vorbim, sa strigam, sa racnim din toti rarunchii denuntand conditia noastra de sclavi, conditia noastra de suboameni, conditia noastra de frustrati pereni ai istoriei. Pentru ca noi sa nu mai fim condusi de carnatari, de negri sub unghii, de macelari si militieni, de securisti si fii de desculti ajunsi intelectuali pe puncte si conducatori pe cercuri si tangente.
Sangele lor s-a varsat pentru ca noi sa fim liberi. Pentru ca noi sa cladim acea lume pe care si-o doreau si ei. Una mai dreapta, in care egalitatea sa fie doar in fata legii, harnicia sa fie rasplatita si cinstea sa fie cinstita. O lume in care abundenta sa iti stea in puterea mainilor si in care o tara atat de bogata sa isi implineasca menirea de a-si ferici cele 22 de milioane de locuitori, nu de a-i cufunda intr-o nesfarsita depresie si autoflagelare.
Unii au murit pentru ca au vrut sa traiasca liberi, altii au murit in timp ce fugeau sau se aflau din intamplare acolo unde nu trebuia, cei mai multi au murit pentru ca asa a vrut un regim de carnatari, militieni, securisti, macelari si fii de desculti ajunsi intelectuali pe puncte si conducatori pe cercuri si tangente, ingramadindu-se si dand din coate pentru a-si inlocui parintii in fruntea multimii.
Unii ar spune ca au murit degeaba. Pacea noastra atotsuficienta de fiecare zi ar spune ca nu au murit degeaba, atat timp cat sangele lor l-a inlocuit pe al nostru pe un altar al unui regim demonic. Noi traim pentru ca ei au murit in locul nostru. Ar fi putut sa nu moara nimeni, dar ei au murit, iar noi suntem cu totii datori sa traim si pentru ei, asa cum ar fi visat s-o faca.
Au murit ca noi sa fim mai frumosi. Au murit ca noi sa fim liberi. Liberi nu ca sa facem din haina libertatii un pretext pentru rautate, ci o masura de bunatate. Au murit pentru ca noi sa traim nu vieti mediocre si anonime, ci pentru a ne implini masura anilor care ne sunt dati si care lor le-au fost luati. Au murit pentru ca noi sa ne luam portia de libertate, libertatea de a face, libertatea de a spera, libertatea de a gandi, libertatea de a vorbi, de a iubi, de a calatori, de a manca si a hrani pe altii.
Au murit dar traiesc si vor trai atat timp cat noi insine nu ii vom uita. Si dupa ce si noi, cei care i-au cunoscut, vom fi oale si ulcele, abia atunci sacrificiul lor va deveni treptat la fel de inutil la scara istoriei ca mai toate sacrificiile facute de oameni de-a lungul timpului. Dar atat cat traim – noi, cei care i-am cunoscut, noi, cei contemporani lor – nu avem dreptul nici sa uitam, si nici sa-i iertam pe cei care i-au ucis.
Dar, mai presus de toate, nu avem dreptul sa le irosim vietile. Copiii, miresele, mirii si abia iesitii din adolescenta care au murit atunci nu ne dau voie. Sa nu uitam asta niciodata, caci le suntem datori. Datori sa cladim noi insine lumea aia pe care au visat-o ei, macar in parte, macar in timpul vietilor noastre latite la nesfarsit, macar pentru copiii nostri daca noi nu vom reusi sa facem asta in timp util.
Datori!
Tara, corporatia, banii si romanii
Oct 26th
Initial doream sa raspund direct pe blogul lui Radu, insa mi-am dat seama ca ar fi un raspuns mai mare chiar decat postarea sa, asadar va trebui sa ma suportati aici.
Exista fara indoiala o paralela intre modul in care este condusa si structurata o tara si modul in care functioneaza o corporatie. Paralela o descrie foarte bine Radu pe blogul lui, nu o mai reiau. Ideea e ca sunt cateva lucruri care impiedica functionarea la fel de eficienta a unei tari, ba chiar unele lucruri care ar trebui sa ne dea de gandit atunci cand examinam structura socio-politica a unei tari. Caci poate tocmai acolo putem schimba ceva.
1. Corporatia are obiective periodice clar definite, bazate nu doar pe valori ci si pe bugetari specifice si implementarea acestora prin instrumente specifice extrem de bine adaptate jobului, de la fise de post pana la toate detaliile de project management.
Statul are institutii care ar trebui, in principiu, sa faca acelasi lucru. Numai ca in timp ce intr-o corporatie decizia de a numi un director este de natura economica (iar atunci cand e de natura politica – rude, nepotisme, amante, afinitati – duce la dezastru), in stat ea este preponderent politica. De aici si ineficienta crasa a guvernarii statale, pentru ca fisa postului nu implica neaparat si o specializare a respectivului factor de decizie in domeniul pe care il gestioneaza. Ba dimpotriva, cu cat esti mai folclorista, cu atat ajungi mai in fata.
Ati murit si suntem liberi
Sep 14th
Ne plimbam agale prin malluri in care abundenta de produse ne lasa deja reci daca nu sunt cumva la un super “discount” (ehehee… s-au dus de mult ‘reducerile’ si ’soldurile’). Ne pute un concert al Madonnei si ne plictiseste Sting care canta altceva decat am dat noi banii, asta dupa ce am ridicat din umeri ca n-au mai ajuns Depeche pe la Izvor.
Ne uitam stramb la banane daca sunt putin prea verzi sau putin prea trecute si batem nervos din picior daca vanzatoarea uita sa ne bage napolitana intr-o punga, chit ca ne costa 20 de bani in plus. Ni se pare normal sa comandam o pizza chiar din fotoliul de acasa sau sa dam banii pe gelato, nu pe inghetata obisnuita.
Ne uitam unii la altii nervosi stand in trafic fiecare in masini de zeci de mii de euro, si radem dispretuitor fata de ’saracii’ care si-au permis ‘doar’ un Sandero la 10.000 de euro, adica o amarata de Dacie cu ABS, patru airbaguri, computer de bord, aer conditionat, RCD cu MP3 si motor de 90 de cai. Ba inca alegem sa mergem cu bicicleta de brand nu doar pentru ca suntem ‘eco’, ci pentru ca avem si ‘ego’.
Ne facem vacantele in cel mai rau caz in Creta si uneori chiar fugim un weekend la Paris, ca sa ne mai dregem casnicia. Mutam plictisiti de pe unul pe altul dintre cele 80 de canale TV si apoi iesim la un film abia aparut pe ecranele mondiale, intr-un cinema pe jumatate gol dotat cu 3D Surround si fotolii in care iti vine sa adormi, dar nu poti pentru ca superproductiile americane urla la tine din toate boxele.
Ne supara avalansa de reclame luminoase de pe strazi si am ajuns sa discutam despre oportunitatea sau inoportunitatea instalarii unor fantani arteziene de cartier, iluminate noaptea. Asta pe langa celelalte deja puse, alaturi de parculetele proaspat amenajate intre blocuri si locurile de joaca pentru copii ultramoderne. Ne batem pe locuri de parcare dar ne mai luam inca o masina. Si apoi ne stresam toata ziua la serviciu intr-un birou cu aer conditionat unde tot ce avem de facut de obicei sunt niste hartoage penibile sau niste telefoane pentru a-i convinge pe altii sa vanda, sau sa cumpere.
Si cu toate acestea, suntem profund nefericiti. Ne plangem soarta, ne deprimam la tot ce vedem in jur, ne chinuim ca ultimii oameni de pe planeta la gandul ca am avut nesansa de a ne naste in aceasta parte a Europei. O, cat de repede am uitat…
Cat de repede am uitat ce insemna sa te scoli la 6 dimineata ca sa incepi serviciul la ora 7, intr-o lume gri, in haine gri, cu alimente gri si tovarasi gri privind amenintator peste umar. Am uitat cat de greu era sa invatam la o lumina chioara si sa ne regasim drumul spre casa intr-o bezna totala. Am uitat ce bucurie vecina cu dementa aveam cand ’se bagau’ portocale sau banane, si cum le puneam in hartie sa se coaca. Am uitat cat de mandri eram daca Dacia noastra avea un bec in plus si cate luni tineam o amarata de punga cu un logo strain pe ea.
Am uitat mai mult decat atat. Am uitat sa fim solidari, atat pentru ca cei care ne-au indobitocit pana acum 20 de ani au continuat sa traga fraiele, dar si pentru ca singurul moment in care acest popor a fost cu adevarat solidar s-a dovedit a fi o crunta pacaleala. Si am uitat, din pacate, de unde am venit si pana unde am ajuns. De cat de nebuni am fi crezut noi insine ca suntem daca am fi privit in avanpremiera, inca de acum 20 de ani, la toata nemultumirea noastra de acum.
Totusi… privind imaginile de mai jos, inteleg ca nu a fost nimic in zadar. Ati murit si suntem liberi. Intr-un loc atat de plin de semnificatie, care rasuna inca de impuscaturile de acum 20 de ani, intr-un loc care poate nu le spune absolut nimic celor care trec pe acolo, iata ca se mai poate produce si un miracol.
Dansul, in special atunci cand e practicat in grup, are puterea de a tamadui rani adanci, de a pansa plagi purulente lasate asa de mult timp. Nu stiu ce veti simti voi privind aceste imagini, dar eu stiu ca aceste scurte momente au exorcizat cel putin jumatate din demonii lasati pe caldaram de evenimentele de acum 20 de ani.
N-am crezut ca voi putea vedea asa ceva in Romania. Si asta e un lucru bun, alaturi de multe altele.
Ochi sa avem sa le vedem. Si gura sa vorbim de ele.
Arta contradictiei la romani
Aug 6th
Titlul putea fi foarte bine si “Ba eu stiu mai bine!”. Sau “Arta datului in cap la romani”, dar eu zic ca merge si-asa (alta expresie pur romaneasca).
Stateam azi si citeam comentariile cititorilor la un articol cu privire la o anumita masina. Iar ieri, comentariile cititorilor cu privire la rezultatul unui meci de fotbal. Iar alaltaieri, orice, cu conditia sa fie pe netul romanesc si sa aiba comentarii.
Atat timp cat articolul este neutru, tern si doar informativ, marginindu-se sa insire plictisitor franturi de informatii, nu se intampla mare lucru. Poate cineva sa se mire ca un sef de stabor tiganesc a murit facut chiselita de o studenta eminenta si de un teolog, dar atat. Dar din momentul in care autorul indrazneste sa isi dea cu parerea, pfoaaa, sa vezi atunci!
In primul rand, daca autorul a zis despre masina cutare ca e urata, ii vor sari in cap puzderie de comentatori, indeobste cumparatori ai masinii sau dealeri ai marcii, care sa ii demonstreze ca e idiot, ca masina aia e frumoasa, si ca de fapt autorul e platit cu bani grei pentru a face antireclama respectivei masini. Asta, ori n-are ce cauta in presa auto, fiind o rusine pentru obste. Daca autorul spune despre aceeasi masina ca e frumoasa, atunci ii vor sari alti comentatori in cap, acuzand faptul ca omul scrie reclame platite (cu bani grei, se subintelege, doar ati vazut de masini conduc presarii auto!!).
Acelasi lucru se intampla si daca autorul scrie o opinie despre orice altceva (avizata in cele mai multe ori, fie si numai datorita faptului ca omul respectiv e de mult timp in bransa); aceasta este luata la mira si demolata nu prin atacuri argumentate, ci prin atacuri la persoana. Caci daca ataci persoana, atunci distrugi o data cu ea si argumentele, nu? Read the rest of this entry »
Despre pasiune
Apr 28th
Imi iau un mic ragaz de la o saptamana extrem de plina pentru a scrie totusi cateva cuvinte despre o chestie la care ma gandesc de mai mult timp. Si anume despre pasiune.
Am avut foarte multe intalniri interesante in ultimul timp. Si am ramas mirat sa vad ca, pe langa obisnuitii indivizi unsi cu toate alifiile, capabili sa mimeze orice de dragul banilor (a se citi: niste obsedati penibili de bani, bani si iar bani), am intalnit si oameni care pun atata pasiune in ceea ce fac incat in orice tara civilizata din lumea asta ar razbi rapid si pana departe.
Nu stiu insa de ce aici (si in multe tari latine) oamenii pasionati de ceea ce fac sunt priviti asa, ca niste fraieri. Sa nu fiu inteles gresit, sunt o multime de oameni care muncesc din greu, dar fara pic de pasiune. Caci absenta pasiunii nu inseamna neaparat lene.
Dar oameni care sa puna pasiune in ceea ce fac, oameni care isi urmaresc o idee si o utopie cu obstinatie si cu sentiment, oameni care au un scop bine definit in viata (iar acest scop, la randul lui, sa fie unul nobil)… mai rar in Romanica. De fapt, mai rar in general.
Pasiunea are insa si un defect. Nu este intotdeauna masurabila in bani. Desi de cele mai multe ori pasionatii creeaza ceva care intr-adevar merita privit, ascultat sau pipait, si care are suficienta valoare incat sa fie masurat ulterior si in bani. Explozia de popularitate pe care a dobandit-o o Susan Boyle sau altii asemenea ei arata foarte clar ca oameni formidabili nebagati in seama exista peste tot. Ei au nevoie doar de o marketare din partea unor specialisti pentru a produce si bani pe masura talentului lor. Dar in Romania e cu atat mai greu sa convingi oamenii doar cu pasiunea ta. Calitatea nu-si are putere de convingere pe aceste meleaguri, nu prin ea insasi.
Si atunci cunosc destui oameni care ar fi extraordinar de buni intr-un anumit domeniu sau altul, insa se limiteaza la a face chestii de rutina, chestii impuse de sefi tampiti, chestii banale si neimportante, doar pentru ca ideile lor cu adevarat valoroase nu gasesc intelegere ‘mai sus’. In general acestia sunt corporatisti, insa treaba e valabila si in firmele mai mici, chiar si in firmele unde creatia ar trebui sa joace un rol determinant.
Diferenta e ca intr-o societate normala, cel care creeaza un lucru valoros (fie ca e vorba de o emisiune tv, de un articol, de o pictura, o opera de arta sau o tehnologie noua) gaseste mult mai usor echipa care sa-l ajute sa isi valorifice ideea. Nu intotdeauna si nu peste tot, evident. Caci oricat de bine ar scrie si ar vorbi Jeremy Clarkson, de exemplu, fara echipa de productie si de sales ar fi un nimic. Sau oricat de bun ar fi Twitter-ul, fara increderea unor fonduri de investitii s-ar alege praful dintr-o ‘inventie’ care de fapt e un feature si atat. Si aceasta combinatie dintre pasionat si echipa lui de vanzari e cea care impinge lucrurile inainte atat de bine in occident.
Dar aici la noi, oricine scoate capul putin mai sus decat media e tras repejor la loc. Suntem obisnuiti sa tragem la foc de mitraliera sarcasme la adresa celor care chiar pun pasiune in ceea ce fac. Suntem obisnuiti sa luam la misto orice, iar valoarea o masuram strict in bani. Da, au si banii importanta lor, insa poate ca tocmai aceasta atitudine ne-a lasat fara un Brancusi, fara un Cioran, fara un Ionesco sau chiar fara Caragiale, la vremea lui. Tocmai aceasta atitudine ne facem sa fim un popor de nevrozati tristi si coltosi, prea grabit sa distruga si sa terfeleasca pe oricine indrazneste sa faca un lucru bun.
Dar lasand asta la o parte, nu pot sa nu vad ca oamenii de valoare (nu dau nume) incep sa razbeasca, incet-incet, si sa se impuna treptat in domeniile lor. E un proces inceput deja de cativa ani buni, si poate ca vor mai trece 30-40 de ani pana cand si pe meleagurile astea valoarea (fie ea exprimata in bani, fie nu) sa aiba locul meritat.
Pana atunci, am invatat ceva din toate intalnirile din ultimul timp. Pune pasiune in ceea ce faci. Nu te limita. Indrazneste sa visezi. Pune-ti visul clar pe hartie. Renunta la oamenii care te trag in jos. Urmareste-ti cu incredere si obstinatie visul. Cu siguranta vei reusi, orice, dar vei reusi. Ah, si cauta-ti echipa sau partenerii capabili sa valorifice ideea ta. Fie ca e vorba de bani, fie ca e vorba de a o duce la buna implinire.
Caci altfel, timpul trece repede, si ajungi la varsta regretelor. Si la asta ne pricepem cu totii pe-aici, inca de tineri.
Consumerismul e pe moarte. Ce urmeaza?
Feb 28th
Citeam un articol pus pe Twitter de Victor Kapra, despre deceniul pierdut al Japoniei si despre cum a fost afectat iremediabil comportamentul japonezilor de criza din 1999.
Pe scurt (articolul din New York Times il aveti in linkul de pe Twitter), desi economia japoneza a dat semne ca isi revine inca de prin 2001, consumul individual a crescut intre ‘01-’07 cu doar 0.2%. O cifra infima, practic Japonia a stat pe loc!
Pe foarte lung acum: asta nu e tot, in urma actualei crize, Japonia (care se bazeaza masiv pe exporturi ca sursa de venit) a intrat intr-o cadere libera: economia sa s-a contractat cu 12.7% in ultimele trei luni ale lui 2008. Cum japonezii oricum nu mai consumau (unii economisesc si apa de la baie), asta va duce la un nou cerc vicios, in care infima crestere a consumului castigata in aproape un deceniu va fi stearsa din existenta.
In domeniul auto consecintele Deceniului Pierdut au fost dramatice: vanzarile anuale de masini au scazut la jumatate fata de 1990. Mai mult, doar 25% dintre barbatii japonezi intre 20-30 de ani isi doresc o masina, fata de 48% in 2000, asadar nu exista nicio sansa de revenire. Caci toate astea inseamna joburi mai putine, mai putin bine platite, investitii anulate, pe scurt: un cerc vicios.
Sistemul de pensii nu ajuta, pensionarii baby-boomeri fiind reticenti in a cheltui, de teama ca intreaga constructie de asigurari sociale se va prabusi.
Consumerismul a murit in Japonia, iar Statele Unite si cele mai avansate tari din Europa dau semne ca o vor apuca pe urmele Japoniei. Si aici apare de fapt chestiunea aia care infricoseaza, pentru ca nimeni nu are raspuns la ea. Read the rest of this entry »
Comentezi?