Intervenția Statelor Unite asupra Siriei poate avea loc în orice moment, deși dezbaterile politicienilor americani o pot amâna sine die – republicanul Boehner a planificat dezbaterea în Congres pe 9 septembrie!

Nu voi începe să dezbat motive, strategii sau aspecte politice (puteți citi un rezumat la final), dar doresc să vă ofer o scurtă analiză a vaselor și aparatelor de luptă care sunt deja implicate în manevre complicate în partea de Est a Mediteranei, și care pot fi utilizate în cursul bombardamentelor.

Merită subliniat și faptul că Rusia a trimis în Marea Mediterană un număr record de nave (16 până acum), unele în „misiuni de rutină”, altele detașate acolo în strânsă legătură cu situația din Siria. Este un record pentru cei 23 de ani de la încetarea Războiului Rece, iar prezența sa navală atât de numeroasă în Estul Mediteranei are drept scop monitorizarea manevrelor americane și punerea de presiune pe flotila SUA și a aliaților săi.

Alături de SUA se află deocamdată o navă franceză, aceasta din urmă având drept scop susținerea navelor americane în cazul unor atacuri din partea sirienilor, iar nu lovituri directe asupra Siriei. De asemenea, un număr nespecificat de submarine (cel puțin unul, cel mult patru) însoțesc fără îndoială grupul de nave americane – fiecare dintre ele poate lansa până la 154 de rachete Tomahawk asupra unor ținte la sol. Navele de luptă vor beneficia la nevoie și de protecția aeriană furnizată de bazele americane din Mediterana. Nu am trecut în revistă și avioanele respective, o voi face doar dacă vor fi implicate în misiuni de luptă.

Iată flotele implicate, pe scurt:

FLOTA a 6-a AMERICANĂ și ALIAȚII SĂI

Flota cuprinde navele americane situate în Mediterana și coordonează activitățile acestora. Pentru loviturile asupra Siriei, americanii au adus laolaltă mai multe distrugătoare:

USS Gravely (DDG-107) – distrugător lansator de rachete din clasa Arleigh Burke, lansată la apă în 2009. Lung de 155 de metri, propulsat de 4 motoare General Electric cu o putere totală de 75 MW, e capabilă să atingă o viteză maximă de 56 km/h. Are la bord 370 de militari, iar armamentul său cuprinde în special rachete BGM-109 Tomahawk (maxim 96 bucăți), precum și alte arme care țin de autoapărare. Poate purta și 2 elicoptere SH-60 Sea Hawk.

US Navy Gravely

USS Barry (DDG-52), USS Ramage (DDG-61), USS Mahan (DDG-72) și USS Stout (DDG-55) sunt patru distrugătoare lansatoare de rachete din aceeași clasă cu Gravely, lansate la apă în anii ‘90. Au în mare aceleași date tehnice privitoare la viteză și putere, pot purta maximum 90 de rachete BGM-109 Tomahawk, dar au și sisteme avansate de război electronic și capacități sporite de autoapărare. Fiecare dintre ele poate purta câte 1 elicopter SH-60 Sea Hawk. USS Ramage este una dintre navele care au participat extensiv la campaniile din Irak, Afghanistan, cu misiuni în Mediterana și Golful Persic. Deși poate fi echipată la rândul ei cu 90 de rachete Tomahawk, va purta cel mai probabil mai multe rachete RUM-139 VL-Asroc, rolul său actual în flota a 6-a fiind de apărare aeriană contra atacurilor cu rachete. Navele au și capacități defensive avansate (Aegis Ballistic Missile Defense System).

USS Ramage

USS Ramage

USS Mahan

USS Barry

USS Kearsarge (LHD-3) – navă amfibie de asalt din clasa Wasp, lansată la apă în 1992. E lungă de 257 metri, lată de 32 de metri, propulsată de două turbine cu putere totală de 52 MW, are o viteză maximă de 44 km/h și poartă la bord circa 2.000 de pușcași marini americani. Evident, are și capacități defensive, dar poate lua la bord și 22 aeronave Bell-Boeing V-22 Osprey (elicoptere multirol, nu se află încă în dotarea US Navy), precum și câte 6 avioane de atac AV-8B Harrier II și elicoptere antisubmarin Sikorsky Seahawk SH-60. Nava este păstrată în zonă pentru orice eventualitate, rolul său fiind de suport pentru celelalte nave – de pe puntea sa pot decola avioanele Harrier pentru misiuni de atac, precum și elicopterele defensive Seahawk. De asemenea, poate lansa atacuri amfibii, dar poate servi și în misiunile de evacuare a civililor. Nava a servit deja atât în misiuni de luptă, cât și în intervenții umanitare.

USS_Kearsarge_LHD-3

USS Kearsage

USS San Antonio (LPD-17) – navă amfibie de transport, lansată la apă în 2003. Se află în Mediterana cu alte ordine, dar poate interveni oricând este necesar. Lungă de 208 metri, este dotată cu patru motoare diesel Colt-Pielstick care furnizează o putere totală de 30MW și îi permit să atingă o viteză maximă de 41 km/h. Nava are la bord maximum 800 de pușcași marini, rostul său fiind acela de a livra trupe în zone deja securizate. Poate purta la bord și patru elicoptere CH-46 Sea Knight (de transport). Este una dintre navele care au tot suferit de probleme mecanice, din această cauză revenind deseori pentru reparații.

USS San AntonioUSS San Antonio

FRANȚA a trimis în zonă fregata Chevalier Paul (D621), o navă din clasa Horizon, lungă de 152 de metri, cu o putere maximă de peste 50 KW, capabilă de o viteză maximă de 52 de km/h . Cu până la 200 de militari la bord, nava are capacități preponderent defensive (54 de rachete antiaeriene, 8 rachete anti-navă, 1 elicopter multirol NH90.)

DSM_JVN_CRE__3_

AVIOANELE și ELICOPTERELE AMERICANE

McDonnell Douglas AV-8B Harrier II – a doua generație de avion multirol cu decolare și aterizare verticală, folosit de marina americană pentru operațiuni preponderent defensive sau atacuri ușoare. Cu o viteză maximă de 1.083 km/h și o rază de acțiune de 2.200 de km, poate executa misiuni de luptă pe o rază de 556 km. Nu va fi folosit, cu siguranță, la misiunile de deasupra Siriei, ci doar în cadrul operațiunilor de supraveghere navală.

800px-United_States_Marine_Corps_AV-8B_Harrier_II_hovering

Sikorsky SH-60 Seahawk

Elicopter folosit în special pentru lupta anti-submarin, poate fi utilizat și în misiuni de recunoaștere. Cu o viteză maximă de 270 km/h și o rază de acțiune de 834 km, este dotat cu armament sofisticat capabil să distrugă nave sau submarine inamice de la distanță.

800px-SH-60B_Seahawk

 

BGM-109 Tomahawk

Este arma-cheie în cazul unor lovituri aeriene. Cu o viteză maximă de 880 km/h, racheta se bazează nu pe rapiditate, ci pe capacitățile sale avansate de reprogramare a parametrilor de zbor în funcție de necesități, pe o rază situată între 1.300 și 2.600 de km, în funcție de generație și tip.

800px-Tomahawk_Block_IV_cruise_missile_-crop

Racheta poate accelera sau încetini după necesități, poate urma traiectorii sinuoase și poate lovi cu o singură încărcătură convențională, sau acționa ca „dispensator” de mini-bombe, pentru a lovi o zonă mai largă (trupe, piste de aeroport etc). De asemenea, fiind o rachetă cu combustibil solid dotată cu un mic motor cu turbină, este foarte greu de detectat, pentru că nu emană prea multă căldură și zboară foarte jos.

Se estimează că navele trimise în zona Mediteranei au circa 400 de rachete Tomahawk gata de lansare, o misiune „limitată” necesitând, conform oficialilor americani, circa 300-400 de rachete.

FLOTA RUSEASCĂ

Rușii vor avea cel mult 16 nave în Mediterana, dar nu toate vor fi implicate în operațiunile de monitorizare și de punere de presiune pe americani (unele dintre ele vor ajunge în câteva zile, altele chiar mai târziu – nu vă lăsați cuceriți de isteria din mass-media). Este un șah dat de ruși americanilor, iar în funcție de decizia politică, navele pot furniza chiar informații aliaților sirieni, însă e improbabil că vor comunica acestora coordonatele navelor americane pentru atacuri de răzbunare, așa cum se speculează în presă.

Mai degrabă, navele sunt deja prezente în Mediterana pentru reparații și manevre (rușii mențin o prezență în portul sirian Tartus, care însă nu poate servi drept bază de operațiuni majore), iar Rusia dorește să pozeze din nou în superputere, menținând mai mult timp navele sale în zonă. Spionarea americanilor în timp ce aceștia execută misiuni de luptă este și ea foarte importantă pentru ruși, care încă sunt departe de gloria sovietică.

E interesant să comparăm însă capacitățile navelor care sunt trimise în legătură cu criza (rușii trimit și un submarin, dar nu putem ști specificațiile acestuia):

Admiral Panteleyev – andocată de obicei în portul Limassol, Cipru – distrugător rus din clasa Udaloy, lung de 163 de metri, cu o putere instalată de 90MW și o viteză maximă de 65 km/h. Lansată la apă în 1990, nava poate avea la bord un număr maxim de 300 de militari, precum și 8 rachete antisubmarin, rachete sol-aer, dar și două elicoptere multirol. Are și capacități de război electronic.

800px-Destroyer_Admiral_Panteleyev

Moskva – crucișător lansator de rachete rus, lansat la apă în 1979. Cu o lungime de 186 m și dotat cu 4 motoare pe benzină cu turbină, are o putere instalată de 90MW, poate atinge o viteză maximă de 59 km/h și are la bord 480 de marinari ruși. Cu o rază de acțiune de 10.000 de mile, este o navă care execută misiuni în Atlanticul de Nord, dar și în Mediterana. Aflată de fapt în drum spre Marea Neagră, Moskva va fi păstrată de ruși în Mediterana pentru a pune presiune pe americani. Nava este dotată, printre altele, cu 16 rachete anti-navă, 64 de rachete aer-sol cu rază mare de acțiune S-300 PMU. Acestea sunt de altfel armele care au fost deja promise (dacă nu și livrate) de către ruși sirienilor – vorbim de sisteme avansate de apărare anti-aeriană.

800px-Project_1164_Moskva_2009_G1

S-300 PMU – sistem de rachete anti-aeriene rusești. Versiunea aflată pe nava Moskva (Favorit), este capabilă să distrugă nu doar avioane, ci și rachete cu rază scurtă și medie de acțiune. Poate atinge o înălțime de luptă maximă de 27 de km, distrugând ținte care se află în mișcare cu viteze de până la 10.000 de km/h. Sistemul poate angaja simultan un număr de 36 de ținte și poate ghida un număr simultan maxim de 72 de rachete, cu o rată de tragere maximă de o rachetă la fiecare 3 secunde.

S-300 PMU este actualmente baza apărării anti-aeriene din Rusia și China. Nu se știe încă oficial dacă aceste sisteme au fost totuși livrate Siriei, așa cum amenința președintele Putin la începutul acestui an. dacă au fost, ele vor reprezenta fără îndoială țintele principale ale atacurilor americane, fiind cele mai avansate și mai periculoase elemente anti-aeriene din dotarea sirienilor.

ARMELE SIRIENILOR

Siria este cufundată deja de doi ani într-un război civil care a făcut aproape 100.000 de morți și sute de mii de răniți. Armata siriană se resimte puternic de pe urma războiului civil, dar are încă un potențial periculos ridicat. Iată ce poate opune Siria unui atac naval și aerian din partea SUA.

Flota siriană – cuprinde două fregate de proveniență sovietică, circa 30 de nave de patrulare de fabricație sovietică și iraniană (unele dintre ele pot avea până la 4 rachete anti-navă cu rază scurtă de acțiune), precum și un asortiment de elicoptere și avioane destinate pazei de coastă. Nu are niciun fel de șansă în fața unui atac american și nu va fi implicată, cel mai probabil, în niciun fel de acțiune contra SUA – în caz contrar, consecințele fiind dramatice.

Sisteme de apărare anti-aeriană cu rachete sol-aer – circa 4200 de rachete aer-sol aflate în dotarea armatei siriene, dintre care 4.000 sunt manuale iar 200 sunt motorizate.

MIG 29 – circa 24 de exemplare dintr-un total de 80 sunt în stare de funcționare. Capabile să facă față avioanelor F15 și F16, majoritatea necesită însă modernizări pentru a fi capabile de un răspuns adecvat unui atac cu avioane de vânătoare americane. Cu o viteză maximă de 2.400 de km/h, o rază de acțiune de 1.430 de km și o altitudine maximă de 18 km, acestea sunt cele mai avansate avioane multirol din dotarea forțelor siriene.

Mig_29

MIG 25 – circa 30 de exemplare sunt pregătite pentru intercepții, în timp ce alte 30 au roluri de recunoaștere sau de suport. Cu o viteză maximă de utilizare de 3.200 km/h, un plafon de 20.7 km și o rază de acțiune de circa 1.730 km, MIG 25 rămâne un oponent de temut, pentru că este pe locul doi la viteza maximă și la plafonul maxim, chiar între avioane mult mai moderne.

15_2

MIG 23 – circa 60 de exemplare sunt pregătite ca avioane de vânătoare, în timp ce alte 80 pot efectua misiuni de atac la sol. Un avion multirol supersonic (2.445 km/h viteză maximă), cu o rază de acțiune de 1.150 km și un plafon maxim de 18.5 km, MIG 23 poate avea rol de suport, dar nu are șanse în confruntări directe cu avioanele de vânătoare mai moderne, în special din cauza armamentului cu rază mai scurtă de acțiune.

mig23

MIG 21 – circa 160 de exemplare sunt pregătite ca avioane de vânătoare, în timp ce alte 60 au rol de recunoaștere sau de suport. Bătrânele MIG 21 au o viteză maximă de 2.500 km/h, o rază de acțiune de 1.210 km și un plafon maxim de 17.8 km. Pot executa misiuni de suport atunci când sunt confruntate cu flotile de avioane de vânătoare moderne, dar lipsa armamentului sofisticat le face pradă ușoară în confruntările directe.

Syrian-Air-Force_MiG-21-MF-Fishbed-L_161212

Su-24 – între 18-20 de exemplare pot fi folosite în misiuni de atac la sol.

SU-22 – Circa 50 de exemplare pot fi folosite în misiuni de atac la sol.

Mil Mi-24 – circa 36 de exemplare, folosite ca elicopter de atac

SA-342 Gazelle – circa 36 de exemplare, folosite ca elicopter de atac.

Mil Mi-2 – circa 6 exemplare funcționale dintr-un total de 20 (fabricație poloneză).

 

REZUMAT: într-o confruntare directă, chiar și numai cu 5 distrugătoare americane, forțele siriene nu pot oferi o replică pe măsură, decât dacă își trimit piloții în misiuni sinucigașe. Cifrele de mai sus se referă la potențialul militar maxim al Siriei. Realitatea de pe teren arată altfel, având în vedere că doar 6 dintre cele 30 de aeroporturi militare siriene mai sunt operaționale și în mâinile armatei loialiste.

De menționat și faptul că rachetele Tomahawk nu pot cauza singure daune în profunzime nici buncărelor în care sunt stocate armele chimice, nici sistemului integrat de apărare aeriană sirian. Ele pot afecta aeroporturile militare, radarele și alte instalații de apărare antiaeriană, însă nu și cele subterane și mobile.

STRATEGIE: cel mai probabil vor fi atacate unitățile de artilerie considerate a fi responsabile de atacul cu arme chimice, anumite centre de comandă și control, precum și sistemele de apărare anti-aeriană. Totul depinde însă de motivele fundamentale ale acestei intervenții. Dacă în spatele ei se află de fapt o pregătire a unei intervenții militare asupra Iranului, sau măcar facilitarea acesteia, atunci loviturile aeriene vor fi de o amploare mult mai mare și vor implica și bombardiere strategice, capabile să livreze arme mult mai puternice decât cele 5 distrugătoare americane.

Rămâne de văzut.

Dacă mi-a scăpat ceva sau am greșit vreun element tehnic, săriți pe mine! :)

Surse: Debka, HuffPo, Ausairpower, Examiner, Wikipedia etc.

Tagged with:  
Share →

One Response to ANALIZĂ: intervenția din Siria prin prisma navelor și tehnicii de luptă

  1. cip says:

    e greu sa te pui cu americanii :D

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card