M-am nascut in penultimul an “misto” de comunism din Romania. Apoi a urmat Cutremurul, criza financiara internationala, austeritatea lui Ceausescu si un deceniu ingrozitor de gri, in care am copilarit prin santierele de pe Mihai Bravu, fugarindu-mi colegii si fiind fugarit de ei prin casele in curs de demolare si prin blocurile in curs de constructie si jucand fotbal de-a latul Victoriei Socialismului, pe vremea cand inca nu puteau circula masini pe acolo.

Posesor de par balai ca aurul, am fost iubit imediat de toate invatatoarele, profesoarele si celelate exponente ale genului feminin, dar si detestat cu aceeasi masura de posesorii de pumni mai mari ca ai mei. O copilarie nebuna, insorita, in ciuda lumii gri care ne inconjura si a cafturilor de pomina incasate in scoala – dar si plina de farsele facute altora, unele dintre ele epocale. Nu voi uita niciodata alergaturile prin blocurile neterminate, noi cu tevile cu cornete, paznicii cu urlete si tipete urmarindu-ne de la un etaj la altul, de la o scara la alta…

Am invatat inca de mic ca prietenii apropiati sunt cei care te vor rani cel mai mult si ca dusmanii iti vor fi de multe ori mai sinceri decat altii. Am invatat mai apoi ca prietenii aceia care iti merg alaturi pe drum o bucata de vreme, fara sa te judece sau sa te acuze dupa aparente, iubind ce e de iubit la tine si urand ce e detestabil la tine, ei bine acei prieteni iti vor merge alaturi pe drum oricand altcandva va veti reintalni in viitor. Si am mai invatat in ultimul timp ca din pacate cei mai buni dispar primii, uneori din cele mai stupide motive le poate gasi viata asta.

Consider ca viata e prea scurta pentru a purta amarciune sau a te obseda cu lucruri inutile cum ar fi o cariera, un business intercontinental sau o familie perfecta. Ca e un drum doar dus cu deznodamant dinainte stiut si ca oricat de scurta sau lunga este, oricat de plina sau de goala este de necazuri sau de bucurii, oricat de mari iti sunt telurile in viata sau oricat de minuscule, pana la urma toti murim la fel, intr-o superba irelevanta la scara istoriei, daramite la scara universala. Iata de ce nu ma ingrijoreaza nici razboaiele, nici cutremurele, nici faptul ca as putea muri strivit intr-un copac chiar maine. Conteaza ce faci cat traiesti, nu cum mori si de ce mori: toti murim pana la urma.

N-am crezut, apoi am crezut, apoi mi-am dat seama ca nu conteaza ce cred, important e sa fiu Om. Cat sunt de Om nu stiu, stiu doar ca uneori detest rasa umana cu totul, insa imi dau seama si ca minunea constiintei de sine si a umanitatii este prea mare ca sa o pot intelege, oricat as fi eu pasionat de stiinta. Imi mai dau insa seama si ca orice am face, tot nu vom scapa de irelevanta vietii noastre: chiar si daca am dobandi viata vesnica in acest Univers si am trai 100 de miliarde de ani, tot nu vom putea vizita sau cunoaste direct mai mult de 0.000000000001 din imensitatea sa, chiar si sub forma planetelor locuibile. Coborat cu picioarele pe pamant, ma bucur tocmai de aceea de fiecare raza de soare, de fiecare atingere a scoartei unui copac, de fiecare fir de iarba incoltit, de fiecare zambet al persoanei iubite sau de fiecare cuplu de indragostiti care merg agale in bula lor de bucurie, fara sa-i preocupe necazurile ce le stau in fata.

Am 35 de ani când scriu aceste rânduri, într-o toamnă rece a lui 2010, am pornit blogul la 30 de ani, si tot ce sper de la viata este ca urmatorii 15 ani sa imi permita sa iubesc la fel, sa calatoresc la fel, sa descopar cat pot din Univers si sa ma bucur de toate senzatiile bune pe care le ofera aceasta stare pe care o numim noi viata. Si, desi sunt de parere ca viata in sine nu are niciun sens, sper ca sensul vietii mele sa fie unul care sa conteze acolo unde trebuie cu adevarat: in viata celor din jurul meu. Caci asta conteaza pana la urma: sensul pe care fiecare il dam vietii noastre, sens care daca vine din interior si nu este impus de altii sau de idei din afara, are o valoare de nepretuit. Suntem mici universuri care exista pentru cativa ani, si de care ne bucuram – daca alegem sa facem asta – pe toata durata vietii noastre.

In fine, mai cred in suflete pereche si am un astfel de suflet pereche langa mine. Caci spre deosebire de prietenii care vin si care pleaca, sufletul pereche este cel cu care daca iti imparti drumul, iti da cu atat mai multa valoare calatoriei. Ce mai face si vede sufletul meu pereche, cititi pe xplorio.ro. Iar daca ma defineste ceva in foarte putine cuvinte, aceasta ar fi urmatoarea melodie, din partea trupei mele de suflet. Intr-adevar, suntem cu totii doar o clipa in care putem impartasi iubire, cuvinte si sperante, si chiar daca asta nu conteaza la scara universala, conteaza al naibii de tare pentru noi insine.

Pe zvoner.ro l-am pornit initial ca pe un proiect care ar fi urmat sa agrege stiri interesante si importante din lumea intreaga. Cine stie, poate intr-o zi voi muta blogul personal pe domeniul cu numele meu si voi face din zvoner proiectul dorit initial. Stiu insa ca daca veniti si reveniti aici, o faceti pentru ca uneori gasesc cuvintele pentru a exprima ceea ce deja simtiti. Si ma simt onorat sa reveniti, mai ales pentru a ma contrazice si a ma ajuta sa nu cred ca le stiu pe toate, cand de fapt abia zgarii, ca fiecare dintre noi, suprafata lucrurilor.

Va astept cu placere! :)

Adrian Mihaltianu

noiembrie 2010

11 Responses to About

  1. [...] Mihăltianu, zis şi Zvoner, este pasionat de istorie şi călătorii iar de când este pe cont propriu (după ce a părăsit [...]

  2. Ioana says:

    Excelent! Ma bucur intotdeauna sa gasesc bijuterii umane (romanesti) in inmensitatea asta de informatie numita Internet. Ai mai castigat un fan !

  3. Marlena says:

    Sper ca nu te superi dar mi-a placut atat de mult ce ai scris incat am postat link-ul pe Facebook. Nu stiu cat de potrivita este postarea in acest imens spatiu in care valorile sunt puse la gramada cu kitsch-ul, dar, dupa cum a zis si Ioana, e imbucurator sa gasesti “bijuterii umane (romanesti)” si eu consider ca aceasta bucurie trebuie impartasita.

  4. oaki says:

    O prezentare super! Sper ca atunci cand ajung de 35 de ani sa gandesc si eu ca tine (acum am 18 si tatonez si eu usor terenul, sa vad cu ce se mananca viata asta.) Tot ce ai scris tu acuma, stiu din carti, dar nu din experienta. Te citesc de acum incolo!

  5. elena says:

    Super Adrian, cum am zis ma bucur din tot sufletul ca mai facut sa dscopar blog-ul tau. Hazardul face lucruri bune! CIneva a vrut raul dar nu a fost asa..O sa recomand la toti cei ce gândesc la fel ca noi..O sa-i arat si baiatului meu, el are 23 de ani. Poti intra pe situl lui drup.ca…Si el are maniera lui de a prezenta partile negative ale LUMII NEBUNE în care traim.

  6. amzis says:

    Felicitari pentru blog !

  7. Alexandru says:

    Cred ca sunt cele mai interesante si pline de emotii, randuri pe care le-am citit pe net in saptamana aceasta !

  8. Beian Cornel says:

    Felicitari pentru blog !

  9. mariana says:

    Ce frumos!

  10. madalin G says:

    +1000

  11. Nick Pavel says:

    Simt o sinceritate deosebita in dialogurile sau monologurile tale, un fel de calm si-un sens placut, intelept. Cu bine, Nick,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card