1986. Blocul de Est. Comunist. Comunist, dar nu peste tot la fel. Pentru că și în comunism, tovarăși, oamenii și conducătorii lor pot fi mai mult sau mai puțin inteligenți.

Cehoslovacia

Avoiding the many cars on the street, we found the food shops filled with prominent displays of wurst and pastries. People on the street were well-dressed, but not chic, and most seemed to be eating – usually ice cream. Everything closed early and many shops were did not open on weekends since almost everyone took off for the country. We were left with the impression that no one seemed to work very hard.

2479337715_1746c1c8c1_z-600x400

Memories of Prague, 1986

Ungaria

Queen tocmai făcea asta:

Varșovia, Polonia

Atunci când nu se relaxau la o astfel de cafenea…

full_kawiarka_forum_770

Sursa: Culture.pl

…polonezii își mai aduceau cu plăcere aminte de concertul Iron Maiden din 1984. În timp ce așteptau concertul lor din 1986, care avea loc în mai multe orașe din Polonia. Dacă nu le plăcea Iron Maiden, se puteau bucura de vizitele celor de la Depeche Mode sau Tangerine Dream, de Ray Charles sau Leonard Cohen, pentru a-i aminti doar pe ei.

Bulgaria

Nu, aici nu știu să fi avut loc concerte, nu, țăranul bulgar nu trăia mai bine decât țăranul român, nu, Bulgaria nu era mai mișto decât România anului 1986. Atâta doar că aveau Schweppes și ouă Kinder la alimentara, aceeași alimentara era plină de mâncare de tot felul, străzile de la Plevna le spălau cu detergent iar fântânile arteziene erau luminate colorat în timpul nopții. În plus, toate stațiunile – istorice sau nu – erau bine întreținute și deja începeau să se bucure de turiștii care nu mai veneau în România.

veliko_tarnovo

Veliko Tarnovo in 1985. Foto: Nicolae Mihălțianu

Pentru cine a trăit pe atunci, Studio X, meciurile de fotbal internațional, filmele de acțiune americane, Fred și Barney (noi așa i-am prins pe „Familia Flinstones”) și multe alte minunății care se vedeau la televiziunea bulgărească erau de-a dreptul SF.

plevna

Fântâni arteziene care funcționau, străzi iluminate noaptea, lux! Foto: Nicolae Mihălțianu

Reveniți dintr-un tur al Bulgariei (îmi scapă dacă a fost în 1985 sau 1986), ne-am numărat capturile: tricouri cu Pif și Hercule, adidași originali, bomboane PEZ, sticle de Schewppes, ouă Kinder, amintirile unor bungalow-uri plăcute și a unei țări mai sărace, dar care trăia relaxat ultimii săi ani de comunism.

Aș putea continua așa până mâine. Dar mai am o țară…

România

În România lui 1986, principala preocupare a bucureștenilor (nu pot vorbi pentru restul țării) era să-și asigure hrana zilnică. După cele 8 ore regulamentare de lucru, după cele două ore petrecute dus-întors prin mijloacele de transport în comun complet subdimensionate (mersul pe scara autobuzului sau tramvaiului era o chestie absolut normală, Miliția se lua de tine doar dacă făceai echilibristică pe tamponul din spatele tramvaiului), omul multilateral dezvoltat își făcea loc prin noroaiele cauzate de demolările masive și se așeza cuminte la coadă, până venea întunericul. Iar întunericul venea repede, căci iluminatul stradal era pe sistemul 1 din 10. Adică un bec aprins din 10.

În România lui 1986, era coadă la orice. Coadă „la ce-o veni”. Coadă la care mai începeau niște murmure, dar repede sufocate de oamenii prea speriați să se revolte, nu de alta, dar puteau dispărea peste noapte. Și stăteai cu orele la coadă, uneori luat de la joacă, pentru că nu știai dacă „se bagă” hârtie igienică, tacâmuri de pui, ouă, ulei sau făină. Și nu stăteai în fața magazinului, nu, ci în spatele lui, că dădea prost ca halele alea uriașe construite de comuniști să fie pline de lume – nu era nici țipenie în magazin, căci nu aveai ce cumpăra de acolo, asta dacă nu voiai să mori după ce mâncai o conservă grea de „legume” din comerțul socialist.

În România lui 1986, aveam și noi concertele noastre. Nu Iron Maiden, nu Queen, nu Depeche Mode. Ci, în cel mai bun caz (și nu o spun sarcastic, chiar era cel mai bun caz)…

În România lui 1986, aveam doar 2 ore de televizor, și alea complet acaparate de Tovarășul și Tovarășa. Nu stătea nici naiba pe programul televiziunii române, dădeam toți pe bulgari, sau, dacă erai mai înspre vestul țării, pe sârbi sau pe unguri. Duminica era ceva mai mult, doar trebuia să vedem Cântarea României. Iar când ne strângeam pe stadioane, dacă nu câștiga Steaua, câștigau ei, care ne multilateral dezvoltau.

În România anului 1986 dârdâiai de frig, pentru că nu se mai băga căldură în calorifere, apa caldă o găseai mai ales sâmbăta seara (dacă erai într-un oraș mare), iar lumina se oprea atât de des încât erau o sumedenie de bancuri legate doar de treaba asta. Și tot în România anului 1986, singura noastră plăcere era să citim. Mult. Dar orice carte care putea amenința chiar și indirect sistemul era imediat cenzurată, iar operele marilor noștri scriitori erau atent periate și apoi mânjite cu un sos gros, de propagandă, care le schimba fundamental uneori întreaga operă.

De ce diferea atât de mult situația în România lui 1976-1989 de cea a celorlalte țări comuniste?

Simplu. Din trei motive. Nicolae Ceaușescu. Elena Ceaușescu. Noi înșine.

Nicolae Ceaușescu s-a împrumutat de peste 14 miliarde de dolari pentru a construi o industrie grea, uniform repartizată pe întinsul țării, într-un efort uriaș (plătit cu sute de vieți omenești din cauza condițiilor precare de lucru) de a transforma România dintr-o țară agrară într-una industrializată, dar nu oricum, ci repede-repede, fără să țină cont de minime elemente de economie reală, de cerere și ofertă. Obsesia lui? Să fie independent atât de Moscova, cât și de Vest. Să nu-l poată omorî nimeni, așa cum îi omorâse el pe atâția până să ajungă șef de stat.

Nicolae Ceaușescu s-a speriat la un moment dat, ca un țăran care și-a dus vaca la târgul orășenilor iar aceștia tocmai l-au luat în primire, să-l joace nițel. Și a hotărât să plătească toți banii cât mai repede. 11 miliarde de dolari returnați în mai puțin de zece ani, iar 11 miliarde erau bani în epoca aia, o epocă în care diferențele de venituri dintre un român și un alt est-european nu erau atât de mari.

Elena Ceaușescu detesta tot ce era sofisticat, tot ce era natural, tot ce era demn de iubit, de privit sau de ascultat. Țărancă incultă și agresivă, nu putea suporta nici măcar ca „vedetele” autohtone să se miște de pe un picior pe altul pe scenă, darămite o trupă rock! România tristă și cenușie ei i-o datorăm. Ca ea sunt destui astăzi, incapabili să înțeleagă altceva decât realismul imediat.

Dezastrul lăsat de Ceaușești a fost sporit de urmașii lor. Votați de majoritatea covârșitoare a românilor

Datoria externă a fost plătită în special cu materii prime, indiferent că vorbeam de minereuri sau de mâncare. Da, alimentele au fost luate de Ceaușești de la gurile propriului popor și trimise la export, către blocul estic care avea magazinele pline, dar nu doar spre estici, ci și spre Vestul decadent.

Noi înșine n-am avut tupeul, cu foarte mici excepții, să protestăm, să ne coalizăm cum au făcut polonezii și ungurii, să dezvoltăm o intelectualitate de statură europeană, capabilă să reziste masiv politrucilor de partid și de stat. Noi înșine ne-am bucurat la o felie de parizer în loc să ne bucurăm la un film de artă, noi înșine ne-am reprimat strigătul în timp ce-l pâram pe vecinul că a spus nu știu ce nu știu cui. O țară de lași, mai lași decât orice alt popor est-european cu excepția albanezilor, poate.

Tot patrioții de Ceaușescu Nicolae și Elena au hotărât că e cazul să cheltuiască în același timp peste 1 miliard de dolari (cu tot cu forța de muncă angajată, adică zeci de mii de oameni, costurile au fost de fapt triple) pentru a distruge un sfert de București și a ridica în locul lui o monstruozitate de deșert de beton armat: Casa Poporului și bulevardul Victoria Socialismului.

În 1986 ascultam meciurile de la campionatul mondial de fotbal la radio și jucam fotbal în spatele blocului. Abia începuseră demolările masive din fosta mahala a Vergului, iar cartierele verzi de vilișoare și case burgheze pline de grădini înflorite erau distruse sistematic pentru a se construi în loc cutii de beton dedicate în principal muncitorilor luați cu forța de la țară să construiască socialismul la oraș.

Au urmat trei ani de o ferocitate și o sărăcie și mai mare, cei mai mizerabili ani pe care i-a îndurat România din 1960 până azi. Anii în care răbdarea noastră a ajuns la capăt. Anii în care sute de copii orfani erau aruncați ca niște dejecții în orfelinate monstruoase, rod al politicii de interzicere totală a avorturilor. Anii în care operațiile stomatologice se făceau fără anestezie. Anii în care deși apăruse Telecolorul, viața era în alb și negru, dar mai ales extrem, extrem de gri. Anii în care cozile erau din ce în ce mai lungi, stațiunile din ce în ce mai goale, iar faptul de a găsi ceva decent de îmbrăcat sau încălțat, un miracol.

Treziți de esticii care n-au avut de îndurat așa ceva decât câteva luni, din cauza prăbușirii economiilor socialiste, am îndrăznit și noi să credem că am putea scăpa de nenorocit.

La un moment dat, după ce a ordonat masacrarea propriilor cetățeni, după ce au căzut secerați din ordinul său direct câteva sute de români, sceleratul care a distrus complet o țară îndatorând-o peste măsură, doar ca să-și construiască o industrie complet ineficientă și o viziune proprie asupra unui bazin de beton a fugit ca un laș, cu elicopterul. În locul lui, o altă hidră nenorocită s-a umplut de sângele altor sute de români, de două ori mai mulți, pentru a-și legitima puterea. Din hidra aia se trag trei sferturi din politicienii noștri de azi, iar aici rezidă și cheia problemei.

În tot acest haos, poporul român i-a făcut sceleratului și soției sale care interziseseră Crăciunul un prea frumos cadou. O ploaie de gloanțe, deși mai potrivit pentru trădătorii de țară era ștreangul.

Da, aș vrea în continuare să-i văd pe cei care și-au umplut mâinile de sânge în acele zile atârnând de un ștreang, pentru că ne-au răpit dreptul la judecată, ne-au răpit dreptul de a afla cât erau și ei de vinovați de dezastrul din țară. Dar m-am obișnuit cu ideea că asta nu o să se înâmple și că o să moară ca toți oamenii, de boală sau de bătrânețe.

Nu, nu-mi va lua nimeni satisfacția resimțită în seara aia de Crăciun când am aflat că a fost omorât Ceaușescu.

Alături de mirosul portocalelor, înfipt adânc în minte de penuria comunistă care ne permitea accesul la 1-2 kile de portocale pe an, doar înainte de Revelion (și doar dacă locuiai în anumite orașe), imaginea lui Ceaușescu ciuruit de ura unui popor întreg îmi încălzește sfârșitul fiecărui an. Știu că n-am greșit atunci că l-am împușcat, că am fost de acord cu împușcarea lui. De unde știu?

01Ceausescu_ilici_a2a69048c9_thumb_630_380

Ceaușescu, Iliescu, Ceaușescu

De la toți decerebrații care plâng acest monstru odios, cel care trăsese cu tunul în țăranii care-și cereau demnitatea. De la toți cei care au uitat cum a fost sub jugul lui de fier, și care azi îi scuză toate crimele pentru că a fost, vezi doamne, patriot. O fi fost și credincios, mai știi? De la toți cei care s-au grăbit în mai 1990 să-și aleagă călăul visurilor lor pentru următoarele două decenii. De la toți cei care l-ar fi vrut înapoi pe Ceaușescu dacă le-ar fi dat alte două kile de portocale și două ore de desene animate la televizor.

Și Hitler a fost patriot. Ceaușescu n-a avut aceeași magnitudine a răului, atâta tot. Și Hitler a luat măsuri economice care au avut rostul lor într-un anume context. Ceaușescu nici măcar asta n-a fost în stare. Și totuși, Hitler a rămas în istorie ca fiind cel mai mare criminal (deși Mao și Stalin, ba chiar și Pol Pot îi pot zgudui oricând statuia). Ceaușescu, cu cele câteva sute de oameni omorâți la ordinul său direct și cu cele câteva zeci de mii de români morți din cauza condițiilor de mizerie de sub domnia sa, e un criminal de duzină, prin comparație.

Am și eu o rugăminte. În zilele astea, când ne aducem aminte de nevinovații care au murit la Timișoara din ordinul direct al lui Ceaușescu, tăceți măcar din gură. Îl puteți spăla pe odios după ce trece Crăciunul. Noi, cei care am trăit sub el, o să intrăm mai devreme decât voi în pământ. După, nu mă mai interesează dacă Ceaușescu va deveni sfântul-sfinților, marele om de stat, salvatorul României din ghearele occidentalismului decadent.

Dar până atunci, mai învățați puțină istorie, dacă n-ați fost acolo s-o trăiți. Asta, ca să nu o repetați.

Tagged with:  
Share →

3 Responses to 1986

  1. __Vali says:

    “Nu, nu-mi va lua nimeni satisfacția resimțită în seara aia de Crăciun când am aflat că a fost omorât Ceaușescu.
    Alături de mirosul portocalelor, înfipt adânc în minte de penuria comunistă care ne permitea accesul la 1-2 kile de portocale pe an, doar înainte de Revelion (și doar dacă locuiai în anumite orașe), imaginea lui Ceaușescu ciuruit de ura unui popor întreg îmi încălzește sfârșitul fiecărui an. Știu că n-am greșit atunci că l-am împușcat, că am fost de acord cu împușcarea lui.”

    Subscriu in totalitate. Mai in fiecare an pe timpul asta apar tot felul de comentatori care depling faptul ca cei doi au fost masacrati fara a avea parte de o judecata dreapta (de acord) si ca, vezi doamne, asta ar fi una din cauzele pentru care natia se zbate inca in mocirla. Bullshit! Cei doi au murit ca niste ciini pentru ca meritau sa crape asa. Punct. Restul sunt doar vorbe goale scuipate de tembeli , unii dintre ei prea tineri ca sa fi simtit cu adevarat pe pielea lor “mingaierile” ceausismului iar altii acrituri batrine care nu s-au putut adapta noilor vremuri si se pleaca dupa cum bate (unul ca) Vantu.

  2. Marius says:

    te rog să mă crezi, Bucureștiul era lux față de orașul din nordul Ardealului în care am crescut. mic copil fiind, petreceam verile, în perioada 1986-1989, la bunica mea bucureșteancă. nu puteai compara magazinele din București, de exemplu, că tot se mai găsea câte ceva prin ele, cu ‘muzeele’ din orașul meu, unde nu se găsea niciodată nimic, iar pâinea și laptele se vindeau la niște cozi kilometrice – cozi care, kilometrice fiind, nu puteau fi ascunse în spatele blocurilor. în București nu era atât de rău.

    în altă ordine de idei, eu cred că executarea celor doi nu a ajutat țara cu nimic. i-a ajutat numai pe cei care au jefuit-o temeinic. eu cred că ar fi fost mai bine, pentru România, ca cei doi să fie judecați și condamnați la închisoare pe viață.

    cât despre nostalgici, doar atât : fiecare pasăre pe limba ei piere. însă mulți din cei care spun că înainte era mai bine o fac numai pentru că au dezvoltat reflexul de a se plânge în continuu de greutățile prezentului, oricare ar fi el.

    mulțumesc pentru articol.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

QR Code Business Card